Ce inimă mare ai, îi spuse femeia leșinată în timp ce o ajuta să se ridice. Auzise același lucru de la bătrânul cerșetor căruia îi oferise un covrig. Sau când o ajutase pe vecina bolnavă să care plasele: Așa o inimă. Mare? Ea știa că din inima ei rămăsese un ciob. Curat, strălucitor, dar un mic ciob. Inima îi fuseseră spartă în mii de bucăți dureroase și, cu timpul, ca să se vindece, renunțase la ele. Dacă atâta bine poți face pe lume cu un mic ciob de inimă, îți dai seama cât de mult e posibil cu o inimă întreagă?
Augustin Bănică
Am mii și mii. Atât de simplu. Imaginează-ți că-mi privești talpa piciorului și de fapt vezi un fel de cale lactee. Fără tăieturi sau răni. Cicatrici mai sunt că numai așa ne facem mari. Și privești călcâiul lui Augustin care-i este opus lui Ahile. Ce prostesc sună. Și cât de departe s-au dus tălpile astea, de când alergau prin pietrișul din fața casei, iar familia părea întreagă și fericită, până la conștientizarea că era așa, doar că într-o fotografie. Sunt aici, am avut noroc. Mai bine-n viață decât într-o poză
Cristiana Cătălina Clucencu
A aruncat totul. M-a și plesnit pe deasupra. I-am spus să tacă, se va trezi mama și îmi va scoate ochii că n-am renunțat la el atunci când toți au făcut-o. Vorbea fără noimă, exact așa cum mă luase de soție. Eu eram centrul suferinței lui. Nu reușise ca artist și se întorsese la mine. Din blestem pentru cine am fi putut amândoi să devenim, am preferat să ne ucidem unul pe altul. N-am mai strâns cioburile în seara aceea. Le-am lăsat în odihnă ca amândoi să călcăm peste ele pentru a ne aminti că nu suntem singuri.
