Se născuse bolnavă. O babă i-a spus că va fi bine și i-a dat un pumn de cioburi. Vei ști când să le folosești. Toți o ocoleau. Se aflase că suferă de adevăr. Nu putea rosti minciuni. Cum nimeni nu-i vorbea, scria povești în palma cu care își acoperea gura când voia să spună ceva. Era atât de singură că și ecoul se plictisise și fugise. Când au lepădat cu bârfe în ea a aruncat bucățile de sticlă. Le-au intrat în ochi. Ne-a blestemat, urlau. Vedem doar adevăr. Plângeți. Lacrimile spală. Eu plec să găsesc un om. Măcar unul.
Iulia Biro
Triunghiul de faianță albastră din colțul drept de jos era semnătura lui. Toți vor ști că Felix a lucrat acolo. O parte din aura lui de celebritate se va răsfrânge asupra stăpânului casei. Potrivi ciobul, ultimul din mozaic, pe fântâna din atrium. Se îndreptă de spate. În ultima vreme, își simțea tot mai tare anii, când încerca să se ridice. Vârsta te trage spre pământ, zicea taică-său. Își luă plata convenită și porni spre alte locuri, cu ultima barcă plecată din Pompei înainte ca totul să fie cenușă.
Florina Hegedüs
Veselia străzii s-a oprit, cerul a căzut pe pământ făcându-ne cioburi. Eu tu noi, ochi rătăciți, ne căutăm bucățile de trup repezindu-ne după o mână, o inimă, nu se potrivesc, le zvârlim înapoi dezamăgiți și o luăm de la capăt. Este o jenă în tot, a trebuit să recunoaștem că ne-am avut, dar nu ne-am cunoscut. Ne-a prins un strop de speranță când o ureche și o gură a aceluiași trup s-au găsit. Când noaptea a venit și ne-a lăsat fără luciri, un boschetar ne-a cules și-a scris povestea fiecărui ciob. E celebru acum.
