Femeia asta cu chip de om, că nu pot să-i zic altfel, mi-a căzut cu tronc. E, cum? Tronc, tronc, larmă mare. În cădere m-a julit superficial. Pe suflet. Cu timpul rana s-a infectat. M-am împânzit de ea-n tot sistemul cardiac, dar în special în camera lui de control. Din păcate și ea suferă de aceeași maladie vis-à-vis de persoana mea. Într-o zi când ieșeam neatenți din baie ne-am ciocnit și ne-am împrăștiat unul altuia atomii pe covor. De atunci îi tot punem la loc, dar ne iese doar de o ființă.
George Dometi
Stăteam și o priveam cum zace acolo ca o bucată de lut molfăită între palme, informă, dizgrațioasă, impudică. Cu picioarele contorsionate sub trup și cu părul înnăclăit de sângele ce deja se uscase. Ah, firicelul ăla de sânge tulbura culoarea parchetului atât de alb și curat. Arma crimei, o vază sfărâmată pe care apucasem să pun mâna când m-a descoperit în dulapul ei, zăcea într-un sac. Mă pitisem atât de bine, încât uneori mă identificam cu lemnul rigid, scorojit și burdușit al dressingului ei.
Arthur Ianoși
Treceam în fiecare zi prin Serenity Park în drum către muncă. Mă fascinau cele două statuete de bronz așezate față în față, amândouă cu brațele întinse, tânjind după o îmbrățișare. The Lovers. Aveau și-o poveste mișto scrisă pe postament. Adevărul e că, dacă o luam prin grădina din spatele lor, scurtam mult drumul. Uneori mă așezam pe o bancă și încercam să le ghicesc numele. Erau -15 grade în dimineața aia în Reykjavík. Iubiții înghețaseră. I-am lovit cu bățul de ski și-n cioburi le-am văzut zâmbetul.
