Mâncă păsările tot, geaba-i momâia, bodogănea-n grădină, ușuindu-le cât era ziua de lungă. În casă intra numa' seara, când nu mai auzea nici ciripit, nici fâlfâire. Strică tot, murim de foame, o lua de la capăt când nici nu se crăpa de ziuă și-o vedeau cum se mișcă tot mai greu și privirea-i devine tot mai fixă. În ziua-n care nu s-a mai ridicat din pat, pe la-ncheieturi îi ieșeau paie. Duceți-mă-n grădină, i-au fost ultimele cuvinte. Au proptit-o de-un par, c-o pălărie pe cap. De-atunci, nici urmă de păsări.
Magdalena Daminescu
Seara nu voiam să ne culcăm, săream pe pat ca pe trambulină, ne întreceam care sare mai sus. Biata mama nu se îndura să ne strice cheful, bunica stătea pe lângă noi, cu fustele înfoiate, ca o plasă de siguranță. Când distracția era în toi, apărea la geam, o limbă roșie și niște orbite goale. Mult timp nu am aflat ce era, dar avea efectul scontat și câteva seri eram sfinți pe pereți, până uitam de sperietoare și o luam de la capăt. Într-o zi, scotocind prin pod, am dat de masca de gaze.
Amalia Melnic
Am sorbit rapid un flacon și m-am culcat. Speram să fac skanderbeg. Unul cu Dumnezeu. Unul cu Satan. Pariul era deja pus. Sufletul meu. Mă distra jocul ăsta, nici că-mi păsa unde urmează să petrec eternitatea. Și-am râs toată noaptea, simțindu-mă senină că scap de viața-mi pedeapsă. M-am pendulat. Sus. Jos. Sus. Jos. N-am murit. În schimb, am primit o nouă viața și mai scabroasă. De când s-a încheiat noaptea aceea, nu mai simt nimic. Sunt plină de paie. Urlu la ciori și ele se găinățează pe mine.
