Biserica era la marginea orașului. În spatele ei, un teren viran. Încercaseră să construiască un mall, dar tot ce se ridica azi, mâine era la pământ. Apoi a apărut o sperietoare. Și încă una. Și alta. Preotul le turna apă în fiecare zi. Ce faci părinte?, întrebau oamenii. De li se usucă sufletele, noi nu vom mai fi. Dar sunt oameni de paie, părinte. Nu, sunt oamenii pământului. Dacă ei se întorc în țărână, ne vor trage și pe noi. I-au tăiat cu topoarele. Dimineață părintele privea un câmp gol cu urme de pași pierduți.
Silvia Ștefan
Omul din paie privește-n zare, cu brațele deschise. Parc-ar vrea să cuprindă Pământul întreg, nu doar lanul pe care-l are în grijă. Pălăria ponosită îi ascunde jumătate din frunte și ochiul drept. Vântul i-o potrivise aiurea la ultima furtună. Lângă dealul care se unește cu orizontul, doarme casa veche. De gardul ei se sprijină-n cot femeia din paie. A fost o vreme când ei erau iubiți, iar boierul stăpânea întreaga moșie. Oare poartă broșa ruginită pe ilicul din lână? I-o trimisese deunăzi, prin porumbelul voiajor.
Laura Stanciu
Ora de germană la a V-a B era joia. Unul dintre elevi ținea de șase. Când apărea silueta profesoarei la capătul holului, striga Achtung. Frau Sotir înainta încet, cu capul ușor într-o parte, cu catalogul sub brațul pe care-și ținea poșeta. Ca o corabie ce acosta în port. Când intra în clasă, înlemneau toți. La litera A erau trei. Toți ziceau numele în gând. Aman, Ariton, Asaloș. Ea dădea paginile lent, de parcă citea și adresele. Trecea prin catalog în liniște, uitându-se și în sală. Apoi preda.
