Bunicii aveau pământ la marginea pădurii. Porcii mistreți aveau obiceiul să coboare. Oamenii se organizau pentru pază. Când a fost rândul bunicului, l-am rugat să mă ia și pe mine. Ne-am luat haine groase, lanterne și pentru făcut focul. S-a lăsat noaptea, pădurea s-a schimbat complet. Locul meu de joacă s-a transformat în ceva misterios. Bunicul a aprins focul, m-a îmbrăcat bine și a început să-mi spună o poveste despre satul copilăriei, despre bunicul lui și despre o sperietoare într-un lan de grâu. Am adormit.
Carmen Tot
Căminul era departe de oraș, nu auzea nimeni când urlam. De trei ori am fugit peste câmp, crezând că voi scăpa. Ultima dată când m-au prins, m-au bătut până m-am pișat pe mine. Într-o zi, însă, o fată cu care nu vorbeam, căci avea o privire care mă înfricoșase mereu, mi-a zis că în cei cinșpe ani de orfelinat a aflat o cale de evadare. M-am temut, dar, cu toate astea, în noaptea următoare am intrat în camera ei și dus am fost, preț de câteva ceasuri. Avusese dreptate. Curajul aproape mă omorâse, frica m-a eliberat.
Lucian Domșa
Urmele tălpilor saniei se zăreau pe zăpada proaspăt căzută. Femeii i s-a tăiat răsuflarea și a-nlemnit. Căciula neagră a copilului zăcea peste stratul de omăt. A dus mâna la gură să-și înăbușe un țipăt când a zărit pete roșii pe albul din jurul cireșului. Pe trunchiul lui se zăreau dâre roșiatice, iar în spate, din pumnul strâns al micuțului, picurau stropi de apă. Femeia a căzut în genunchi și a-nceput să urle. Ciotul ascuțit ivit din zăpadă a străpuns tâmpla copilului. Întins pe burtă, el îl privea pe Dumnezeu.
