În cele ce urmează, Mihai Buzea (n.1971, a publicat până în prezent articole în presa culturală, plus opt romane. În curs de apariție: Tarot la Polirom, 2023) a formulat câteva gânduri după citirea textelor selectate pe LiterNet din temele: Cioburile aduc noroc și Pe o scară de incendiu - toate textele aici.
*
De data aceasta, cele două teme date în cadrul proiectului Ficțiuni Reale (Cioburile aduc noroc și Pe o scară de incendiu) au pus probleme serioase participanților. Cred și eu! Sunt teme grele și cu atât mai dificil de tratat într-un spațiu atât de mic ca acesta; mă întreb foarte serios cum m-aș fi descurcat eu, pus în fața unei asemenea provocări, și nu pot răspunde altfel decât sincer: prost, foarte prost! Majoritatea textelor pe care le-am parcurs sunt, în mod evident, mai bune decât ce-aș fi scris eu la aceste teme date, așa că tot ce am putut face a fost să adun textele cele mai bune și să îmi exprim câteva păreri la fiecare. Este posibil ca, printre textele pe care nu le-am selectat pentru a le discuta, să fie vreunul sau vreunele foarte bune. Dacă este așa, spun cinstit că nu le-am înțeles; tot ce am înțeles și mi s-a părut bun, am adunat aici și am comentat pe cât m-a ajutat mintea. Sper să nu fi jignit pe nimeni cu părerile mele, dar dacă da, mi le asum. Dacă nu eu, atunci cine?Cioburile aduc noroc
Pe strada Mătăsari, la numărul 87, într-o casă mică și dărăpănată locuia domnu' Mutu, un bătrânel singur și posac. Chiar în fața casei lui ne făcuserăm teren de tenis cu piciorul. De multe ori se întâmpla să-i mai spargem câte un geam. Ieșea, ne înjura și fugea după noi cu o coadă de mătură, spre marea noastră distracție. Niciodată n-a reușit să prindă pe vreunul, deși era încă rezistent pentru vârsta lui. La fel a fost și în ziua în care, în timp ce ne alerga cu măturoiul, i-a explodat butelia (Costi Gălățanu).
Textul care mi-a plăcut cel mai mult, că de aia l-am și pus pe prima poziție. Rotund, legat, se "ține" bine peste tot, respectă tema dată, are final puternic. Aș avea totuși o mică reținere aici: "La fel a fost și în ziua în care" - s-ar putea înțelege că, în ziua în care i-a explodat omului butelia din casă, domnu' Mutu era încă rezistent pentru vârsta lui. Aș merge pe "La fel s-au petrecut lucrurile și în ziua în care", iar confuzia ar fi înlăturată.
Cioburile aduc noroc
Strada Viitorului devenea din ce în ce mai aglomerată. Magazinul de suveniruri vindea cioburi în care dacă priveai, vedeai cea mai mare frică a ta. Proprietarul magazinului se apropiase periculos de faliment înainte. Dar acum privea sertarul de sub tejghea, unde banii se adunau rapid. Zări cu coada ochiului o mânuță ce întindea un ciob. Am venit să îl dau înapoi, spuse o fetiță cu o rochiță în carouri și peticită pe alocuri. E un ciob de oglindă, mă văd pe mine. Asta văd toți, draga mea, îi răspunse vânzătorul (Adina Vîlcu).
Nu înțeleg de ce rochița fetiței era peticită, dar asta e problema mea. Apreciez textul în întregime, este poate cel mai inspirat dintre toate textele scrise la această temă (foarte dificilă, din punctul meu de vedere). Faptul că este ușor poetizant nu deranjează, din moment ce cititorul e ținut "în priză" de misterul cioburilor magice. La o a doua lectură am sesizat chiar și eu semnele pe care autoarea le-a presărat cu mult înainte de final ("Proprietarul magazinului se apropiase periculos de faliment înainte"), dar care au fost suficient de subtile încât să nu-mi trezească bănuieli la prima lectură. Aș înlocui "vânzătorul" cu "proprietarul", dar această părere a mea cam seamănă cu căutatului nodului în papură.
Cioburile aduc noroc
A aruncat totul. M-a și plesnit pe deasupra. I-am spus să tacă, se va trezi mama și îmi va scoate ochii că n-am renunțat la el atunci când toți au făcut-o. Vorbea fără noimă, exact așa cum mă luase de soție. Eu eram centrul suferinței lui. Nu reușise ca artist și se întorsese la mine. Din blestem pentru cine am fi putut amândoi să devenim, am preferat să ne ucidem unul pe altul. N-am mai strâns cioburile în seara aceea. Le-am lăsat în odihnă ca amândoi să călcăm peste ele pentru a ne aminti că nu suntem singuri (Cristiana Cătălina Clucencu).
M-am identificat categoric cu personajul masculin al textului, dar tocmai de aceea nu am așezat acest text pe prima poziție (fără favoritisme!). Mi-a plăcut totul, iar partea pe care o consider cea mai reușită este "Vorbea fără noimă, exact așa cum mă luase de soție. Eu eram centrul suferinței lui", pe care ar putea-o rosti și nevastă-mea, dacă n-ar fi o doamnă; o altă reușită clară este "Din blestem pentru cine am fi putut amândoi să devenim, am preferat să ne ucidem unul pe altul". Am însă mari dubii că fraza de final se ridică la nivelul textului ca întreg; este prea lungă, stângace pe alocuri ("le-am lăsat în odihnă") și cumva scremută ca idee: ambele personajele au de gând să calce pe cioburi pentru a-și aminti că nu sunt singure?! Asta știm și noi: mai e și mama ei, adică soacra lui. Are ea grijă să le amintească faptul că nu sunt singuri în casa ei!
Cioburile aduc noroc
Priveam, cu o figură însângerată, dâra roșie de pe asfalt. Știam de acum ce-o să urmeze: maică-mea are să urle, între sperietură și nervi, afară la joacă n-o să mai am voie cel puțin o lună, de banii de buzunar nici nu mai vorbesc. Zero, până acopăr paguba. Hei, cioburile aduc noroc, mi-am zis, și deodată, un râs isteric m-a cuprins. Cu mâinile tremurânde, am cules de pe jos o jumătate dintr-un dinte, apoi altă jumătate dintr-altul. Abia aștept să le povestesc mâine colegilor cum m-am dat cu bicla pe scări (Andrei Popilian).
Din punct de vedere al forței cuvântului "ciob", acest text este cel mai bun. Un ciob de dinte e o imagine cu mult mai puternică decât un ciob de lampă sau unul de damigeană. Finalul este foarte curajos, la fel ca întregul text. Nu știu dacă am dreptate, dar parcă văd o mică eroare de logică: "Zero, până acopăr paguba". Aici e ceva ce nu înțeleg: vocea narativă este a unui copil, a unui băiat de 10 - 12 ani. E greu de crezut că repararea danturii sale poate fi "acoperită" din banii de buzunar pe care nu-i mai primește o vreme. Sumele respective aparțin unor ordine de mărime diferite. Dar poate el nu are idee de costurile astea la 10 - 12 ani.
Cioburile aduc noroc
Ne-am cărat pumni și picioare, apoi am zburat amândoi prin geamul barului Blood. Am rămas întinși pe asfalt. După câteva minute, am început să râdem. Eu și Tibi ne-am dat seama că e o remiză. Dar mai râdeam de ceva. De la barul de peste drum, Vegas, se auzea melodia Ochii tăi. Bro, vreau să cred că e ultima bătaie dintre un rocker și un depeșar. Muzica asta orientală are din ce în ce mai mulți fani. Bocanci vs. ciocate? Hm. Ajută-mă să mă ridic. Mergem în Soft? Da, hai, cântă Andrieș (Vlad Mușat).
Acesta este un text "de pe vremea mea" și cred că și din acest motiv l-am ales. M-au convins mai puțin trimiterile hollywoodiene din text (Blood, Vegas, Soft, "am zburat amândoi prin geamul barului", "Am rămas întinși pe asfalt"), cât prinderea în puține cuvinte a unui moment istoric, pe care l-aș plasa undeva între anii 1990 și 2000. Am avut senzația, citind, că privesc o fotografie de epocă (a mea! Epoca, nu fotografia). Nu mă așteptam ca printre textele acestei teme să regăsesc o bucățică dintr-un trecut pe care nu-l regret cine știe ce, dar care e și al meu, fie că vreau sau nu. Apreciez și felul în care autorul și-a ales cuvintele: "muzica asta orientală". Da, recunosc, un text care m-a umplut de melancolie.
Cioburile aduc noroc
Așa mi-a spus bunica când am spart din greșeală un pahar. Ca să-mi asigur norocul în viață, am început să scap din mâini farfurii, cești de cafea și tot felul de sticlării. Am luat multă bătaie de la mama pentru asta, da' tot bunica mi-a spus că acolo unde dă mama, crește. Acum am 60 de ani, sunt singură, săracă și stau cu mama care e aproape surdă și are alzheimer. Ieri a scăpat din mână un pahar cu apă. A-nceput să plângă ca un copil. Lasă, mamă - i-am zis - cioburile aduc un căcat. Noroc că nu te-ai tăiat (Monica Bologa).
Deși l-am plasat pe poziția a șasea, consider acest text ca fiind o reușită deplină, în stil Hemingway: "dezvrăjirea lumii". De ce să aducă cioburile noroc? Păi, în primul și-n primul rând, că ai putea să te tai în ele; iar dacă nu te tai, iată norocul! Cred că aici avem cel mai trist text dintre toate, în cea mai veselă formă: "Ca să-mi asigur norocul în viață" și "unde dă mama, crește" (așa a fost educată o întreagă generație). Apoi vine contrapunctul: "sunt singură, săracă și stau cu mama care [...] are alzheimer". De la copilul care încearcă micile lui tehnici de magie la femeia tristă în pragul bătrâneții - iată un mic roman pe care cititorul și-l poate construi singur în minte, dacă vrea și dacă poate. Mie mi-a ieșit, asta zic.
Pe o scară de incendiu
Orașul devenea tot mai aglomerat și blocurile tot mai înalte. Adormeam greu noaptea. După ce a luat foc brutăria din New York iar focul s-a extins la apartamentele de deasupra, am știut că va trebui să fac ceva în legătură cu asta. Și am făcut. Numele meu este Anna Connelly și am inventat scara de incendiu. Sunt printre primele femei inventatori din lume. Am trăit într-o lume dominată de bărbați, în care femeile obținuseră dreptul de a vota doar de câțiva ani. M-am mișcat bine, nu-i așa? (Carmen Crețu)
Nu mă așteptam! Așa da! Un text care m-a luat complet prin surprindere: nu arta literară este punctul forte aici, ci unghiul de atac al temei, complet neobișnuit. Habar n-aveam de Anna Connelly! Am verificat și am aflat că a trăit o sută de ani, ceea ce e cu totul straniu pentru acea epocă. Din punct de vedere strict literar, o singură frază nu mi s-a părut la locul ei: "M-am mișcat bine, nu-i așa?". Ar fi cam ciudat ca vocea Annei să ceară acum aprobarea bărbaților care "dominau" lumea ei (și, da, chiar o dominau!). Poate că un final în care vocea Annei să amintească de viețile salvate de către scara de incendiu - invenția ei - ar fi fost mai solid.
Pe o scară de incendiu
Stăteam întinși și trăgeam amândoi dintr-o țigară. Am observat că te doare rău genunchiul în timpul sexului, dar e ok, apoi devii un armăsar. Da. Ești a patra femeie cu 20 de ani mai mare cu care mă culc. Cu toate am avut aceeași experiență. Adică? Aveam 12 ani când mi-am rupt piciorul. Mă îndrăgostisem de Tanti Marieta, o vecină. Și? Și ea stătea la 5, iar eu mă cocoțam în fiecare seară să o văd cum face duș. A fost prima femeie pe care am văzut-o goală. Într-o seară m-a zărit în oglindă. M-am dezechilibrat (Vlad Mușat).
Da, un text bine gândit și bine așezat în cuvinte, rezistă. Avem poveste, avem tensiune, avem final, avem de toate. De observat că, de obicei, "OK" se scrie cu majuscule, iar "tanti" începe cu o minusculă, dar astea-s fleacuri. Mai important este însă un amănunt care decredibiliează puțin ansamblul: un băiat de 12 ani se dezechilibrrează, cade de la etajul 5 și nu-și frânge decât un genunchi?! Propun "etajul 2" și textul își păstrează prospețimea; nu pierde nimic și câștigă tot.
Pe o scară de incendiu
Tanti, de ce vă uitați în fiecare zi de pe bancă la scara aia fixată de bloc? Copilă dragă, mă uit că-mi amintește de mine. Mereu mi-a fost frică de o grămadă de lucruri, de înălțime, de penibil, de necunoscut, de iubire. Și-acum, uite, o să mor singură, ca proasta. Și am pierdut atât de multe fericiri, copilă. Apoi, într-o seară, băbuța a urcat pe scara de incendiu, până pe acoperișul blocului, s-a așezat pe o pătură și s-a uitat la cer. În noaptea aceea, s-a stins cu privirea agățată de stele (Monica Bologa).
Nu am înțeles din prima sensul profund al textului! Am simțit că ceva îmi scapă, așa că am revenit și m-am dumirit că citisem cu ochelari de cal, nu văzusem exact ceea ce trebuia să văd: "Apoi, într-o seară, băbuța a urcat pe scara de incendiu, până pe acoperișul blocului" - aici este esențialul. După o viață de lașități, eroina nu se mai lasă umilită și, pentru prima oară, se uită direct în ochii morții, își învinge frica și urcă pe acoperișul blocului. Mica tușă poetizantă de la final nu m-a deranjat, aș zice chiar că se încadrează bine în ansamblu, din moment ce realizează un contrapunct: "o să mor singură, ca proasta" vs. "s-a stins cu privirea agățată de stele".
Pe o scară de incendiu
Tina stă pe scara de incendiu a spitalului și e tristă. Azi se însoară doctorul, iar ea e singură aici, cu amintirile. Pe scara asta l-a cunoscut. Ieșiseră la o țigară și el i-a zâmbit. A întrebat-o cum o cheamă, cu un glas cald. După o săptămână, s-au reîntâlnit la țigară și a atins-o ușor. Mai târziu a sărutat-o. I-a făcut promisiuni de iubire eternă și căsnicie iar ea, infirmiera, le-a crezut. Azi, e mirele alteia. Tina oftă cu năduf și plecă să schimbe un bolnav. Doctorii tot cu doctorii se adună, gândi ea (Cristina Caliman).
Textul păcălește prin aparenta lui simplitate. Sedusă și abandonată, Tina nu e totuși o fecioară despletită, ci înțelege mersul lumii, rostul profund al lucrurilor ("Doctorii tot cu doctorii se adună"). Dar nu aici e de găsit "cârligul" literar al textului, ci în perechea "țigară - scară de incendiu", care e mai puternică decât pare (de fumat, nu se poate fuma PE scara de incendiu, ci la baza ei). Textul nu spune, dar cititorul înțelege că locul acțiunii este deosebit de ferit ("a atins-o ușor. Mai târziu a sărutat-o") și că probabil chiar acolo se consumă actul fizic dintre Tina și doctor (deși textul strălucește prin ambiguitate). Dacă era după mine, mai adăugam o pereche de termeni, pentru simetrie: "promisiuni de iubire eternă - scrum".
Pe o scară de incendiu
Dă-mi mâna, îi strigă, aplecat peste balustrada cojită. Dar ea ezită și se ținu cu disperare de cadrul din fier, în care odinioară fuseseră scândurile. Le-au furat pentru foc, o luă gândul la vale, așa faci când e lucie sărăcia și îți mușcă frigul copiii. Dă-mi mâna odată, nebuno, o zori. Nu, se împotrivi, iar degetele i se albiră la unghii, unite cu fierul. Dacă nu-i dădea mâna, avea să cadă. Dar dacă da, ar fi tras-o spre el, în odaia meschină și rece, unde ar fi bătut-o iar, chiar și mai rău (Alina Voinea).
Apropo de ambiguitate, aici avem un foarte bun exemplu de ambiguitate a finalului: dacă ea nu-i dă mâna, urmează să cadă de pe scara de incendiu și probabil să moară. Dacă îi dă mâna și el o salvează, ea se întoarce la viața ei mai rea decât iadul ("ar fi bătut-o iar"). Nu știm ce va decide eroina și din acest motiv consider că avem de-a face cu un text reușit, dar mai e ceva, un detaliu care poate scăpa la o lectură superficială: din scara de incendiu n-a mai rămas decât cadrul de fier, în timp ce treptele de lemn ("scândurile") au fost demult furate și puse pe foc. Acest detaliu trimite textul în altă categorie, mai exact în zona literaturii sociale: cât de mare este sărăcia dacă oamenii ajung să fure fușteii scării de incendiu?
Pe o scară de incendiu
Toți credeam despre el că e un iubitor al riscului, un adrenaline junkie. Dar era doar trist și nepăsător. Pierduse deja tot ce considerase că merită efort și dorință de viață. Trăia din inerție și accepta orice provocare pentru câteva minute de high. Degeaba. Revenirea nu era un duș rece, era o baltă stătută și puturoasă. Până în noaptea aia din Colectiv. Nu avea niciun chef, dar l-au târât prietenii la concert. A salvat câți a putut, apoi s-a dus. Unii oameni sunt făcuți să iasă din viață pe scara de incendiu (Gabriela Rus).
După părerea mea, forța acestui text stă în fraza de final. Până acolo avem o micro-biografie desenată fulgerător, din câteva tușe groase ("Pierduse deja tot ce considerase că merită efort și dorință de viață" - divorț? Moartea soției? O iubită care l-a lăsat pentru altcineva? Alt motiv? Nu știm, autoarea nu ne spune, și bine face), dar finalul leagă totul într-un fel de parabolă, amintind puțin de literatura sapiențială ("Unii oameni sunt făcuți să iasă din viață pe scara de incendiu"). Mai mult decât atât, cu acest final foarte bine găsit, textul se lipește de temă ca timbrul de scrisoare, ceea ce până atunci nu se întâmplase (la Colectiv nu a existat nici scară de incendiu, nici nevoia de o astfel de scară). Mai am un singur lucru de remarcat: dacă vorbim de biografie, aceasta este, tehnic, cea a unui erou. În a cărui viață tragem cu ochiul și ceea ce vedem ne dezamăgește: "Revenirea nu era un duș rece, era o baltă stătută și puturoasă". Dar nu așa sunt toți eroii, de fapt?