Băiatul își acoperi ochii cu antebrațul: zece, douăzeci, trei. Nu nu, spuse fata, mai bine îmi scrii ceva frumos cât mă ascund, când sunt gata te strig, tu zici cine nu-i gata îl iau, știi tu, și, când mă găsești, îmi dai să citesc. Băiatul începu să scrie cu așa o bucurie, că nu auzi chemarea fetei. Scrise și scrise despre tot ce știa frumos, cer și păsări, stele, ape și iubire, frunze și vânt. Când se opri, fata plecase în lume și lumea era așternută pe hârtie. Luă penița și începu să o caute.
Lucian Domșa
Dex-ul zice că grafomania e tendința patologică de a scrie mult și fără rost. Acum știu că-l pot numi pe prietenul meu grafoman. Postările lui de pe Facebook sunt lungi, alambicate, și greu de urmărit. După primele două fraze, te pierzi într-o filosofie adâncă, încâlcită și trebuie să reiei textul. La a doua parcurgere, îți fuge mintea și cuvintele nu mai au nicio noimă. Derulezi postarea, citești cele două cuvinte omniprezente de la final și dai like din politețe, ca și ceilalți care nici ei n-au înțeles nimic.
Mihaela Palaloga
Pe Arcă nu se întâmpla nimic notabil. Masa se servea în fiecare zi la aceeași oră, ritualurile de împerechere erau strict interzise, iar socializarea avea loc doar după regula corabiei: niciun prădător pe punte după opt seara. Domnea pacea pe mare de luni întregi, până-n ziua în care au zărit, plutind în derivă, un pirat. Au decis că era creștinește să-l ajute și l-au primit la bord, în familia lor pestriță. A doua zi, marea a răsunat de rugăciuni fierbinți. Doamne, dă-ne mai bine potopul. Era chiar Jack Grafomanu.
