La început, au fost cuvintele. M-am uitat la ele și erau bune. Credeam că pot construi cu ele o întreagă lume, căci erau rotunde, întregi, perfecte. Le-am văzut cum încep să obosească și să dea semne de plictiseală, dar încă mă ascultau. Le rugam să fie clare și precise și redeveneau pline de sens. Puteam scrie cu ele oricînd, orice și oricît. Acum, cuvintele mele sînt îndărătnice și pline de rugină. Neputința lor e rotundă, întreagă, perfectă. Acum, cuvintele sînt simple. Mă uit la ele și tac.
Vlad Mușat
Vizitam Londra și am intrat într-un anticariat. Am pus ochii pe Casa umbrelor, de Charles Dickens. În timp ce o răsfoiam. N-aveți gusturi rele. Mulțumesc. Nu-mi vine să cred, nu sunteți Haruki Murakami? Șș. Nu vreau să fiu recunoscut. Am discutat despre jazz și cărți. Apoi i-am mărturisit că n-am avut niciodată blocajul scriitorului. A râs și a adăugat că speră să am parte de așa ceva curând. Am cumpărat cartea lui Dickens și l-am rugat să-mi dea un autograf. A scris ceva-n japoneză. Nu vreau să traduc.
Paul Dârvariu
Cic-ar fi o boală. Sigur am avut-o. Cum prindeam un petec de hârtie, scriam. Orice: amintiri, rețete, bancuri. Pentru mine, boala asta a fost și bună și rea. Fiți atenți: mă turnase unu' la miliție c-am furat porumb de la ceapeu. M-am pomenit cu caraliii în curte. Au răscolit ei, da' n-au găsit știuleții, că nu eram prost să le arăt unde i-am îngropat. În budă, au dat de poza tovarășului. Scrisesem pe ea un banc cu Bulă. Au confiscat hârtia și m-au băgat la pușcărie. Partea bună e că acum am pensie de revoluționar.
