El scrie. Scrie ca și cum pentru asta s-ar fi născut. Scrie întruna, fără să privească înapoi, brațul său e un creion uriaș. Umple foile albe cu semne numai de el știute, umple caiete întregi. Stivele de pe birou cresc tot mai mari, trupul său a dispărut îndărăt. Litere ies dintre foile zemuind și alunecă pe piciorul mesei. Cuvinte desperecheate băltesc pe podeaua de lemn, sfârșind în final în rețeaua de canalizare. În liniștea nopții, prin drenajele de pardoseală, se aud în fiece casă, suspine.
Alexandra Buhudini
Se lovea scurt și des cu pumnul în tâmpla dreaptă. Rearanja atomii cuvintelor. Fâș, fâș, cămașa de noapte suna ca o coală albă. Fâș, fâș. Dumnezeul meu e Cuvântul, înrobește-mă, Doamne, inspirației cărbunoase. În lumina lunii părea un creion neascuțit, de la care mirosea a mucegai. Intră în camera de terapie și se apropie de tablă. Neagră. Pucioasă. O mirosi. Înrobește-mă, Doamne. Scoase pilula albă, rotundă, o linse ca pe Eva și scrijeli tabla cu praful alb, întru mântuirea sufletului cărbunos.
Tina Dublea
Man, tu știi cine mi-s eu? Și atunci de ce vorbești, man? Man, ai idee câte cărți am scris, man? M-ai citit, man? Ai scris și tu, man, nu contest, man, dar nu ai cum să mă iei, man, că nu ai mâna mea, man, orice ai zice tu, man. Scrisul e mana mea, man. Dumnezeirea mea, man. Îl am ca al doilea organ, man, mă înțelegi, man? Scriu mirific și mirobolant, nu chestii anoste, man, rup editura, man. Ți se pare că îs capsoman, dar nu-s, man, sunt doar grandoman, man. Ca oricare altul. E patologic, man.
