Cei trei candidați stăteau cuminți în băncile scoică așteptând rezultatele la examen. O sepie tulburată, un pește-stilou și un arici reclamagiu. Tema fusese Poezia prozaică în Atlantida timpurie. Examinatorul, un rechin-ciocan cu harfe de Cioran, bătea niște cuie ca să-și domolească ADHD-ul. După lungi analize, am decis, zise cu voce baritonală. Câștigătorul este cel care-a scris: De ce să scriu numai un pic, ce scumpă e supa la plic, ariciul este un nimic. Unde se depun contestațiile?, urlă ariciul turbat de furie
Adina Colțea
O zi întreagă s-a târât melcul Mitică peste file de cărți și note scrise de mână. Seara l-am găsit zâmbind. Stătea tolănit pe talpa veiozei și privea pierdut la becul stins. Ia lanterna, zice și luminează urma mea. Ei, hai că m-ai dilit. Iau lanterna și mă uit atent în urma lui. Băi, ești nebun? Pe unde trecea Mitică al meu se iscau neîntrerupt rânduri și gânduri, povești și chiar poezii, caligrafiate minuscul și lent, fără limite de caractere. Am aprins lumina. Litere peste tot, Mitică nicăieri.
Andra Toropoc
La școală ni se zicea: nu stați momâi, ceva tot știți, scrieți ce vă aduceți aminte, umpleți foaia, n-o dați goală. Așa am trecut tezele, cu amintiri despre subiecte. Unii profesori și-au extins cultura și-și făceau cruci de mulțumire. Alții-mi ziceau că stiloul meu are incontinență, că ei voiau calcule, nu pagini cu vorbe. Niște încuiați care habar n-avuseseră că Newton îl iubea pe Leibniz în funcție de toane. Mi-au pus trei. Punct. Și de la capăt? am întrebat mefistofelic, iar ei s-au grăbit să facă opt din trei.
