De ce îi mai dai bani, amărâtului. I-ai luat casa, mașina, și-a pierdut nevasta, copiii, ce să-ți mai dea. Sufletul. Lasă-l, te rog cu lacrimi de mamă. Ce suflet zici, mă faci să râd. Poate vrei să spui, viața. Nu-ți fă griji, sunt om de afaceri, nu criminal. Griji n-am nici eu, știu că plătești. Cunosc prea bine mamele ca tine, prea târziu iubitoare. I-ai făcut zob sufletul de copil și-acum arăți cu degetul spre mine. Acum el rătăcește seară de seară sperând că norocul îi va umple inima goală.
Camil Popescu
Câteodată aud aparatul care mă ține în viață. Sunt în comă într-o altă lume și o visez pe asta. Oameni fără chip, în halate albe, aleargă printr-o încăpere, se opresc în dreptul ecranului și joacă roșie neagră cu bătăile inimii. Când vor câștiga, visul se va sfârși. Mă vor trimite înapoi, pe front, în tranșeele celui de-al Doilea Război, care nu s-a încheiat niciodată. Toți suntem acolo, ațipiți pentru câteva minute, visând lumea asta, înaintea următorului asalt. Cei de pe frontul de est deja s-au trezit.
Ionuț Morariu
Moartea vine când vrea ea. Și e pretutindeni aceeași. Însă fiecare o mierlește în felul lui. Eu așteptam speciala aia care-ți intră o dată în viață când a sosit. Nici n-am simțit-o. Mai târziu, după judecata cea mică, în purgatoriul decavaților, mi s-a arătat că trăisem cu ea în suflet tot timpul. Dar ce să vă mint. Atunci nici că-mi păsa. Pentru că în casa sufletului unde domiciliază jucătorul la păcănele e mereu întuneric. Abia pe cea lume Fecioara mi-a zis: Dacă vrei lumină, mai spală și tu geamurile alea.
