E marți. Una fără ceasuri rele. Coțofana a părăsit ieri crengile copacului din fața casei. Îngropăciunea s-a săvârșit în intimitate: preotul, cântărețul și patru lumânări la colțurile sicriului alb. Așa l-a vrut Maria. În contrast cu viața dusă. Iulian deschide sertarul comodei. Scoate fotografia și-o așază deasupra, unde-ar fi trebuit să stea de ani. De când Anita lor a plecat la îngeri. Camera se luminează. Un întreg îl privește zâmbind. Îsi aprinde țigara. Balansoarul leagănă timp (ne)trăit.
Venera Hoffmann
Hai, repede, repede, întârziem. Cât dichis, domne'. Erau prea multe strânse, mototolite, alandala, niciodată nu găsesti nimic când îți trebuie, nu tu un buton, nu tu o cravată. Nu-mi plac pampoanele astea, tati. Lasă, tăticule, c-așa e frumos. Le dai jos imediat, zâmbește la tanti, așa, ține înclinat stiloul, stai dreaptă. Uite, așteaptă și alți copii. Fetița lu' tati, draga tatii. Hai, măi omule, nici la nunta fiică-tii nu poți să fii gata la timp, ne facem de râs la oamenii ăia.
Daniela Rusu
Mintea ei o luase pe arāturā. Oamenii vedeau cum umblă din poartă în poartă. Unii o alungau și puneau câinii pe ea, alții stingeau luminile. Nu mai știa dacă Achim era aievea, dacă se furișase în seara aia când focul ăla îi pârjoli corpul și-o cutremurā, ca și cum un demon se bāgase în ea. Lumea îi spusese că-n sat nu este nici un Achim. Dar ea cāuta fețe peste tot și voia să cotrobăie prin pozele altora. Vântu-i aducea șoaptele lui, desprise din film. Doar zorii o sărutau cu milă, veghindu-i pofta de-a iubi.
