Băiatul cel mare a găsit fotografia uitată prin nu știu ce sertar. Era îngălbenită de timp. Să tot fi fost vreo 15 ani de când am pierdut-o. Era în perioada în care l-am născut. M-a întrebat cine e bărbatul din poză și de ce îl îmbrățișez. I-am răspuns că era tatăl lui. Mi s-a strâns pieptul de dor când i-am revăzut chipul. Am oftat. Soțul meu a venit să vadă și el poza și s-a făcut roșu ca racul. De furie. De rușine. Cine știe. Cui îi pasă. Eram căsătoriți de 16 ani. Eram.
Ionuț Tuhoarcă
Eram în autobuz. Mă întorceam acasă. Nu știu unde fusesem. S-a așezat unu' lângă mine. Nimic eliptic. M-am uitat la el. El la mine. M-a înlănțuit cu ghearele lui netăiate la timp, ca o fostă iubită de-a mea care uita cafeaua pe foc. Ești de la C.I.A, spuse el printre zdrinți. Pe aproape, răspunsei. De la F.B.I. Cum ți-ai dat seama? Am nas. Și eu am nas. Scot pistolul. Și eu scot pistolul. Poc, zise el. Poc, și eu. Țc, țc, casa. Te-am închis. Ai naibii mafioți, spuse șoferul în oglindă. Cu morgă.
Arthur Ianoși
Între ochii care cândva se priveau intens se căscase o prăpastie a deznădejdii și a amintirilor sugrumate prematur. Primul care pleacă privirea pierde bătălia reîmpăcării. Fericirea e ca un tată care nu prea stă prin preajmă. Un pește pe care-ncerci să-l prinzi cu mâna și te strigă cineva de pe mal. E suficient să-ntorci capul și s-a dus. Așa te duci și tu, jupuind pământul cu tălpile grele. Nimic nu e mai viu când totu-n jur e mort. Ți-a lăsat ție bocancii. Și-a luat ea Converșii. Zâmbești tâmp. Ca la fotograf.
