Stăteam pe marginea patului, pironit în poza pe care o găsisem în sertarul noptierei. Scotocitul prin cameră în timp ce ea făcea duș devenise singurul mod de-a o cunoaște mai bine, doar că acum, în poză, o priveam pe fata căreia cu ceva ani în urmă îi plătisem sandaua furată. Și perechea ei. Iulia a ieșit din duș, a luat poza și a aruncat-o, indiferentă, la loc în sertar. Tu ești, am întrebat. Nu, o fată pe care am cunoscut-o mai demult. La reeducare, spuse și apăsă pe cuvinte, mă-mpinse pe spate și se sui pe mine.
Amalia Melnic
Joseph termină de tranșat carnea, apoi finisă curățenia. Se spălă cu grijă de sânge. Își puse un pahar de vin. În sfârșit, era liniște în cameră. Puse Mozart pe fundal și contemplă clipa. Atâtea amintiri îi străbăteau mintea, atât de zâmbitoare era ea când o cunoscuse. Se uită oarecum mirat în sertar, fotografia ei făcută cu ani în urmă chiar de el, îl sâcâia într-un fel, în ea îi era captat chipul copilăresc și binevoitor. Închise ochii și spera să o viseze. Parcă uitase că acum soția lui zăcea cadavru în cadă.
Cristina Daniela Dumitru-Pascal
Mulțumesc pentru interviu. Este adevărat că vorbiți cu morții? Nu. Ei vorbesc cu mine. Cei cărora umbrele le-au întors spatele îmi spun despre lucruri neterminate, cuvinte nerostite, săruturi uscate pe buze. Nu suferă de neiubire, suferă de uitare. Se zvonește că aveți un sertar la birou nedeschis niciodată. În el este mulțumirea celor de dincolo pe care i-am ascultat. Poți să te uiți. O fotografie cu o clepsidră, data de astăzi și pe spate notat, ziua în care voi vorbi cu viii. Ce înseamnă? Nu i-a răspuns nimeni.
