Când se apropie toamna deschid toate geamurile în lături, le las așa ziua și noaptea să poată intra vântul celor patru zări. Să intre toate frunzele din aur. Și-o ținem tot într-un bairam cu vin și muzică la maxim, vecinilor le place. Cui nu-i place să asculte rapsodii? Casa se umple de parfumul piersicelor ce le strivesc sub picioare în dansul meu rotit în regrete. Of, sunt atât de tărziu. Și râd tembel. Vreau să te uit. Să uit stropul de ambrozie ce-l aveai pe buze iar scrinu-n care ești, cred că am să-l vând.
Diana Andrasi Zarnoveanu
Am avut cu sertarele todeauna o relație dificilă: înghesuială, zgomot, conflicte ideologice și subconștient bulversat. Dă-mi cuie și mere, sandale și ojă de unghii, dă-mi lipici de brățări și pufuleți expirați, că pun imediat d-un sertar home-made în care se războiesc bețiile adolescenței cu înțelepciunea impotenței. Nu fac niciodată curat, nu arunc nimic și nici nu asamblez figurine artistice din furculițe înfipte-n munți de mazăre. Prin sertarele mele, demența umblă desculță să găsească rama de la poza de botez.
Ionuț Morariu
A dat peste ea din întâmplare. Căuta cartușele rămase din ultima misiune în Afganistan când a zărit-o pe fundul sertarului. O fotografie în care încremenise versiunea lui mai tânără. Uitase că poate zâmbi atât de tâmp. Uitase și că se poate râde în fața ororii. Aflase însă între timp tot ce se putea despre alcool, calmante, suferință. Și că moartea adusă de glonț e un sfârșit blând pentru unul ca el. Atunci de unde mai apăruse și fotografia asta care-i cântărea în palmă cât un întreg încărcător.
