Ai mei sunt foarte îngrijorați. Au spus la jurnal că Nicu, ultimul om din lume care mai muncește, tușește rău. De la Carpații din tinerețe i se trage. Nicu a lucrat la CFR. De când lovea osiile cu ciocănelu în halta Jirlău ca să afle care-i fisurată i s-a dus buhul. Așa a devenit cel mai tare doctor de mașini. Cum hârâie una, marii producători îl cheamă pe Nicu. El asculta atent măgăoaia, lovește cu ciocănelu fix unde trebuie și mașina își revine. Acum Nicu e pe moarte, o să ne mănânce roboții.
Nicolae Popescu
Totul a mers ca uns. Croaziera de duminică la insula pustie, explozia din cabina ei, felul în care am sărit peste bord și am înotat până la mal. Acum, îl aștept pe ăla cu elicopterul. De ce întârzie oare? Se întunecă-n curând. Urlete de animale se aud tot mai aproape. Mă ia tremuriciul. Dar ce se vede-n larg? Mă frec la ochi. E Vera, cu părul despletit, ca o știmă de apă sărată. Cu o mână se ține de-un buștean, în cealaltă agită un cuțit lung. O secundă și mă decid. Mă năpustesc spre junglă. Aleg răul mai mic.
Nelida Holban
Adunam amintiri știind că sunt banii mei albi. Țineam într-un sertar scrisori, poze, o casetă pe care-l înregistrasem demult, jurnalul în care scrisesem ce nu puteam să-i spun. În zilele negre de dor reciteam ce mi-a scris și-i ascultam vocea. Asta era alinarea. Anii au trecut fără să ne mai vedem. Viața s-a așezat într-o altă tihnă. Duminică a fost ziua mea. Mi s-a făcut dor de tinerețe. Am răsfoit doar scrisorile. Ca să-l aud nu am avut putere. Jurnalul? Nu l-am mai deschis niciodată. Ca să nu-mi plâng tăcerea.
