Duminicile cafeneaua era plină. O așteptau pe Ea. Nu se știa cine e, de unde vine, nu vorbea cu nimeni. Intra, bea o cafea, citea jurnalul și pleca. La fel și astăzi. Era atât de frumoasă că bărbații uitaseră să respire. Femeile își rodeau colțurile gurii. Bău cafeaua, împături ziarul, îi îmbrățișă pe toți cu privirea și plecă. Acasă își scoase peruca, se lăsă goală, își mângâie trupul care părea diluat de viață și se privi în oglindă. Ce ușor sunt de păcălit oamenii că totul e bine, când numai exteriorul contează.
Alex Caragian
Se numea Desdemon, dar era mai des înger decât demon. Deși era supranumit: Des, amăgitorul, Des dezamăgea cât era săptămâna de lungă. Desigur, duminica era desfrâu. Zi destinată frecatului laurilor zeilor. Și lustruitului carelor de foc. I se fâlfâie. Aripile. Bătea un vânt cosmic dinspre Eden în luna lui Marte. Destinul său era-n ceruri și nu între cele lumești, căci investise-n sateliți. A vrut să lase muritorilor pagini cu vorbe călăuzitoare. De lehamite le-a publicat postum: Evanghelia după.
Florina Hegedüs
am să-l numesc. Are coperta din catifea un pic aspră în nuanța verdelui de China cum era și tocul ușii și al geamului casei ce am părăsit-o într-un sfârșit de săptămână acum mulți mulți ani în timp ce telefonul suna suna disperat. De ce? Ce știu acum atunci nu recunoșteam. El era prea bun, eu eram prea rea înotând prin încâlcite buruieni să ajung la mal, și-n timpul ăsta el suferea. A murit de jale. Zilnic voi privi jurnalul verde ca o autoflagelare și doar duminicile după amiaza voi scrie în el și mă voi ierta.
