Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Jobenul cu iepuraşi

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Castelul Prinţesei de Caramel (XXXII) - O întâlnire neaşteptată


Eduard Ţone

27.03.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Treizeci şi doi - O întâlnire neaşteptată
Interiorul Renault-ului Scenic străluceşte într-un fel aparte. Domnul Richepin - în cazul în care maşina e a lui personal - dovedeşte o înclinaţie fascinantă către steluţe. Întreg bordul e tapetat cu zeci de steluţe, de multe culori şi mărimi. Aproape că-ţi vine să le numeri, aproape că te trece un mini-sindrom Beckham: ai impulsul de a le re-aşeza cumva, de a le da un sens. Fiecare stea are un aspect sidefat iar unele sunt fosforescente de-a binelea. Mă simt ca într-o discotecă a anilor '80: steluţe şi muzică.

Păi da, Richepin are şi muzică. Şi nu orice fel de muzică, ci una care cadrează cu steluţele ca nuca-n perete. Cel care m-a preluat din staţia autobuzului 52 ascultă Bach, combinat cu Joe Dassin. O melodie Bach, o melodie Joe Dassin, într-o alternanţă care-ţi face urechile varză cu carne şi-ţi derutează la maxim simţurile artistice. În plus, muzica e tare. Foarte tare. Nu ai cum să te înţelegi cu cel de lângă tine fiindcă între un lied sau o cantată sacră şi o piesă de tip Et si tu n'existais pas sau Parole parole nu există nici măcar pauză: totul pare un mix nebun, un potpuriu săltat sau domolit de mâna unui DJ dement. Decorul audio-video e completat de jocul de scenă al şoferului. Richepin fredonează cu vocea lui enervant de muzicală şi mişcă din cap de parcă gâtul i-ar fi o salcie în bătaia vântului de stepă. De când am intrat în maşină şi a pornit motorul pare să fi uitat de mine, pierdut în universul său minunat în care orga şi clavecinul lui Bach se împletesc la fix cu tristeţea pe alocuri sfâşietoare a cântecelor lui Dassin.

Din fericire nu mergem prea mult. Richepin a luat-o pe nişte străduţe întortocheate şi slab luminate iar ploaia care s-a înteţit nu face decât să sporească misterul locului spre care ne îndreptăm. După mai multe bucle şi ace de păr, Scenicul e parcat cu o mişcare scurtă în faţa unei clădiri cu un etaj, pe a cărei firmă din neoane roz scrie "Hotel". Nici un nume, dar sub "Hotel" stau agăţate cinci stele de mărimi egale, culese parcă de pe bordul maşinii în care mai zăbovesc doar pentru a-l aştepta pe Richepin să oprească motorul.

Hotel de cinci stele, fără nume. Deja plouă torenţial. Nu am de făcut decât câţiva paşi până la intrare şi totuşi mă opresc pentru o secundă pe trotuar: am o senzaţie familiară, parcă am mai fost pe-aici cândva, parcă aerul mi-e cunoscut. N-am timp însă de rememorări, cu atât mai mult cu cât ipoteza e absurdă: nu mai ajunsesem în Paris decât o singură dată, în trecere, şi nu mai mult de două ore.

Richepin mă urmează degrabă înăuntru. Hotelul e cufundat într-o semi-obscuritate plăcută. O muzică chill, în surdină, un murmur îndepărtat de voci, venit de undeva de dincolo de lobby-ul mic dar foarte elegant, care pare făcut din lemn de tek şi care îmi aminteşte de măsuţa mea. La recepţie, o domnişoară în costum alb, impecabil, se grăbeşte să mă întâmpine cu un zâmbet deloc forţat. Par să fi devenit un personaj simpatic al Parisului, în curând vor scrie cărţi despre mine iar viitorii impresionişti mă vor imortaliza în tablouri în care eu pescuiesc la lumina lunii dintr-o barcă şubredă.
- Bine aţi venit la Hotel! Camera dumneavoastră vă aşteaptă. Vă rog să vă faceţi comod. În jumătate de oră sunteţi aşteptat în separeul restaurantului nostru.

Îmi dă o cartelă cu numărul 7 şi îmi face semn cu mâna către un coridor pe care, probabil se află camera. Mă întorc spre Richepin pentru a-mi lua rucsacul. Numai că acesta a luat-o pesemne înainte, oricum a dispărut subit şi fără cuvinte. Îi mulţumesc madmoazelei în alb (frumoşi ochi!), descopăr rucsacul pe pat şi mă arunc în cadă - un jacuzzi în toată regula - oare cât costă camera asta şi oare mai am suficienţi bani pentru ca mâine dimineaţă, la plecare, să nu fac ochii mici şi portocalii la vederea notei de plată? Dar până mâine dimineaţă mai e o veşnicie, e drept, închisă în câteva ore, dar am învăţat că în câteva ore se pot întâmpla lucruri care au de-a face (sau nu) cu veşnicia.

Telefonul din cameră sună cu un ţârâit de greiere fericit că a cinat cu furnica. E Richepin cu vocea schimbată: pare nervos şi repezit, nu mai "cântă", acum latră de-a binelea!
- Alex, să vii jos! Ai de vorbit cu cineva.

Îl asigur că nu mai durează decât câteva minute şi mă voi prezenta la ordin.
- Aşa, te rog, grăbeşte-te un pic!

Ce naiba l-a apucat? Mai devreme părea înger cu chip de gnom acum pare gnom cu voce de orc!

Cobor. Blue eyes de la recepţie zâmbeşte amabilă în continuare. Asta mă mai linişteşte. Mă invită, la fel de elegant cum m-a primit, într-un separeu aflat în apropiere, ascuns de nişte draperii grele, din catifea roşie. O masă de două persoane pe care se află două pahare pline trei-sferturi cu şampanie. Faţa de masă e grena cu inserţii argintii. Nimic altceva pe ea. Nu că mi-ar fi neapărat foame, dar pare preludiul unei seri ciudate. Cele două scaune sunt libere. Şi atunci de ce m-au grăbit?

În timp ce mă aşez, inima începe să-mi bată de nebună, la gândul că pe celălalt scaun urmează să se aşeze Svetlana. Că în sfârşit am găsit-o sau că în sfârşit ea a făcut în aşa fel încât să ne întâlnim aici, într-un cadru presupus romantic (probabil vor aduce şi o lumânărică), la un pahar de şampanie asortat cu un platou de icre negre. Eu îi voi spune cât de dor mi-a fost de ea, cât de mult mi-am dorit să o întâlnesc şi cum n-am mai avut linişte de când piticul Longjack mi-a adus plicul alb în care ea îmi dădea primul indiciu: tablourile lui Lorraine din Luvru. Îi voi povesti câte mi s-au întâmplat de atunci, deşi sunt convins că ştie, fiindcă ea, Svetlana, a pus totul la cale, tot acest joc al iubirii, făcându-mă să alerg de nebun prin cel mai frumos oraş din lume pentru a-i regăsi zâmbetul. Ne vom atinge degetele deasupra mesei şi îi voi simţi pentru întâia oară căldura pielii, mă voi îmbăta în privirile ei verzi şi voi repeta în milioane de culori ceea ce i-am spus lui Sancho Panza, tatăl sărmanei Izabel: "Sunt mai fericit ca niciodată!". Apoi vom adormi îmbrăţişaţi şi mâine vom lua avionul către casă, către castelul meu, castelul nostru. O voi duce în turnuleţul micului meu apartament şi o voi proclama pentru totdeauna Prinţesa de Caramel!

Da, inima îmi bubuie ca tunurile de la Navarrone dar mă simt ca Gregory Peck, Antony Quinn şi David Niven la un loc, gata să mor şi să renasc sub zodia iubirii.

Draperiile se dau la o parte şi pe scaunul din faţa mea se aşează un individ îmbrăcat la patru ace - un smoking impecabil. Surâzător şi vădit nederanjat de stupoarea (sau mai degrabă dezamăgirea) care mi-a invadat mutra, îmi întinde mâna şi se prezintă lejer dar politicos:
- Bună seara, Alex! Eu sunt Sergio.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer