Zece ouă înroşite

Nu ştiu dacă vă mai amintiţi poezia lui George Topârceanu, "La Paşti"...

Probabil că nu... Şi ca să fiu sinceră, uitasem şi eu versurile, deşi copil fiind l-am iubit pe Topârceanu. Săptămâna trecută însă poezia mi-a fost reamintită, din senin, fără nici un fel de preparative, într-un recital fulger.

Matei s-a decis să-mi spună poezia asta tocmai în Joia Verde, în timp ce mă căzneam să vopsesc ouă. Am fost, desigur, profund impresionată! Mai ales că el nu se prea dă-n vânt să spună poezii.

Prima dată a recitat-o cap-coadă, fără să uite vreun vers, cu interpretare, cu tot dichisul.
- Bravo, Matei! De unde ai învăţat-o?
- De la grădi, normal...
- Mai ştii şi altele?

Între timp, încerc să ajung la aparatul de filmat, cu intenţia clară de a-l înregistra şi pentru restul familionului, în eventualitatea în care începe să toarne poezele.
(Ne-am cumpărat de curând un aparat de fotografiat mai răsărit, care ne-am transformat în nişte mici japonezi. Fotografiem şi filmăm tot ce ne iese-n cale! Dar sper să ne facem bine... la un moment dat.)
- Nu!
- Nu mai vrei s-o spui încă o dată, pentru Buni şi Bunu, să se bucure şi ei?

Se lasă greu, dar până la urmă mai dă un recital. Are doar o singură bâlbă, pe care am păstrat-o pentru că mi s-a părut de-a dreptul delicioasă - a stâlcit şi a repetat un calup de versuri, dar nu s-a oprit, ci a continuat degajat.

Verificăm înregistrarea înainte de a o trimite bunicilor pe mail, dar "maestrul" e profund nemulţumit. Mai tragem câteva duble. Matei se încurcă invariabil la acelaşi fragment.
- Nu e bine!
- De ce, pui? Ai recitat frumos, Bunu' o să aprecieze cu siguranţă interpretarea, încerc să pun capăt filmărilor. Aveam destul de multe de făcut în ziua respectivă şi, oricum, nu-mi amintesc să-mi fi dorit vreodată să devin operator. Micul Spielberg însă decide că montajul n-a ieşit bine.

Reluăm!
- Nici vorbă, bagi versuri de la tine, cu aparatul.
- Unde?
- Aici. Uite, spun de două ori:
"Nu vă ninge,
Nu vă plouă"
- Mami, tu te-ai încurcat şi ai repetat, aparatul n-are nicio vină.
- Nu se poate, eu nu greşesc niciodată!
- Eşti robot? Oamenii greşesc, numai roboţii nu greşesc niciodată. Bine, atunci când sunt funcţionali. Când se strică, mai greşesc şi ei...
- Sau nu mai fac nimic.
- Exact! Vă că ai prins ideea...

Râde. Râd şi eu. Apoi răsuflu uşurată când îl văd că se întoarce la joacă. În sfârşit mă pot întoarce şi eu la... ouăle mele. Fiecare cu jucăriile lui.

Îmi propun însă ca pe viitor să-l învăţ să se bucure mai mult de tot ce face. Să se mai relaxeze puţin. Dacă nici măcar acum nu reuşeşte să se bucure de un joc, de teamă că nu va fi el cel mai bun recitator, desenator, că nu va câştiga, că nu va fi primul la nu ştiu ce competiţie, nici nu vreau să mă gândesc ce o să se întâmple mai încolo.

Epilog:
A doua zi, descopăr pe la prânz, aproape toate ouăle ciocnite cu ceva ascuţit. Observ şi corpul delict, lângă coşul cu ouă: un iepuraş de ciocolată, cu botul uşor turtit, semn că intrase-n contact cu nişte suprafeţe tari.
- Matei, ştii cumva cine a spart ouăle?
- Nu le-am spart eu.
- Atunci cine să le fi spart? Tu nu, tati nu, eu nu... Să le fi spart Iepuraşul de Paşte?
- Nici gând, el e bun la suflet...
- Matei, eu n-am spus că cine le-a spart ar fi rău, cu sufletul negru ca smoala. Încerc doar să aflu de ce s-a întâmplat asta?
- Bine, eu le-am spart... Oricum le-am fi ciocnit pe rând "cap în cap", ca-n poezie. Aşa măcar nu mai sunt "necăjite şi mânjite", nu mai suferă.

M-aş fi aşteptat să le fi ciocnit de ciudă, de curiozitate, de furie, de plictiseală, de orice, numai de milă nu. Îmi reţin un zâmbet şi încep să le decojesc alene. Sper doar ca, de ieri până azi, să-i fi slăbit compasiunea şi să-i fie suficient de foame...

Notă: Sînziana Popescu este creatoarea Tărâmului lui Andilandi, un mini-portal pentru părinţi şi copii.