Se așeză pe marginea șanțului, între două coșuri pline cu fructe. Ultima toamnă, ultima recoltă. A vândut. Tot. Și o parte din suflet. Partea aia pe care a pus-o la rădăcina tuturor pomilor din livadă. Câte ierni aproape că a dormit lângă ei, de teamă să nu înghețe? Câte primăveri a stat nemișcată sub ninsoarea de petale? Câte toamne a căzut în genunchi și le-a mulțumit pentru bogăția de poame? A vândut. Tot. Se mută la copii. A ridicat un măr și și-a înfipt dinții adânc în el. Așa cum a mușcat din viață. Până acum.
Titela Durnea
Tilică era zurbagiu mare încă de când l-o lepădat mamă-sa în lan. Urlase atunci din toți rărunchii, de s-au adunat din trei sate să-l scuipe de deochi. A crescut cumva, mai c-o pită de la brutar, mai c-o poamă de la ILF. Nu-i plăcea munca, da' doinea de te ungea pe suflet. Sară de sară, vară de vară. Iarna-l prindea în hambarul Tincuței. Aspră și darnică muiere. Mereu îi punea pe ștergar ceva de-ale gurii. Acu-i prima iarnă fără noroc, da' cu îngheț mare. Dintre roadele toamnei, lăuta se ițește mândră. Tilică tace.
Nicolae Popescu
Fiul de împărat, Wilhelm Tell, se antrenează la tras cu arcul. Wilhelm țintește mărul de pe capul slujitorului. Săgeata zbârnâie-n aer și străpunge gâtul bietului om. E adus alt slujitor, i se pune o pară pe cap. Împăratul dă sfaturi: Fiule, ia linia de ochire sus, la coada perei. Wilhelm trage, săgeata se oprește-n fruntea nefericitului. Împăratul se-nfurie: Ajunge, trage-n altceva, în coșul de fructe, fără oameni în jur. În ritmul ăsta, rămân fără slujitori și la noapte va trebui să mă dezbrac singur la culcare.
