De la o vreme mă urmărește peste tot. Acasă. Pe stradă. În autobuz. Vreme bună sau rea. Când mă uit la televizor. Când mă duc până la piață. Du-te, bă, băiatule. Altă treabă nu ai? Îl simt acolo undeva deasupra umărului meu drept. Plutind. Atârnând mai degrabă. Cu ochii închiși. Doarme dar nu mai visează. Zâmbește. Îmbietor. Înfiorător. Dezgustător. Se leagănă ca agățat de brațul unui cântar cu greutăți. Știu cum a ajuns acolo. S-a urcat pe scaun. Scaunul a căzut pe podea. El a rămas. S_______t.
Cristina Daniela Dumitru-Pascal
Era în penitenciarul de maximă siguranță, se uita în ochii lui și turuia, balanța nu e în favoarea ta, copilul nu-și va cunoaște tatăl, eu mi-am pierdut memoria, chiar și așa nu trebuie să văd ca să cred, doar să îmi vorbești. Ești învinuit de crimă, omule. El îi sărută rana de la încheietura mâinii și plecă. Ucigașul trebuie să aibă o tăietură deasupra palmei, scria în dosar. Și el recunoscuse. Ajunsă afară, zâmbi, a crezut-o, își spuse în gând, putea pleca liniștită, cu tot cu diamantele de care el habar nu avea.
Marian Bircea
Într-o vreme de cumpătare vecină cu nebunia sărăciei, moneda de trei lei, reprezenta pentru un copil pofticios, biletul către un paradis accesibil. Patru cornuri calde de douășcinci de bani și o jumate de kil de marmeladă, tăiată din calupul scos din lădițe de lemn și împachetată în hârtie, potoleau dorința de dulce pentru doi copii. Uimirea mea era completată de dibăcia cu care vânzătoarea tăia bucata și indicatorul mobil al cântarului cu fantă de oglindă, cu gradații din zece în zece grame. Balanța Sibiu.
