mie-mi place. Altceva nu pot să scriu că mi-s degetele julite de la dezghiocat nuci. Număr pe genunchi cojile căderilor din vacanță, mă bucur că-s multe, mi-a fost cu spor joaca. Scotocesc prin buzunare și-mi etalez comorile pe bancă: pietricele, castane, un zar, o floare uscată, capace de pepsi. Ce faci? mă-ntreabă învățătoarea, termină lucrarea mai repede. Îi întind cea mai frumoasă castană, să o puneți la ureche, se aude vântul. Acolo e toamna, cântă singură, n-are rost să scriu eu despre ea.
Andreea Mihaela Murariu Moldovanu
Ridică ochii spre cer, dar știe că haosul e jos. Resemnată își suflecă mânecile și începe să strângă. Iar s-a grăbit la școală și a devastat dulapul. Ia frunzele boțite și le împăturește frumos, apoi face patul cum ii place ei, cu toate plușurile pe pernă. Ce movilă colorată. Biroul este ultimul. Cărți, carioci fără capac, un cercel. Alte frunze de adunat. Acum totul pare curat. Tare dezordonată ești și toamna asta îți seamănă. Vin și mâine. Cimitirul e plin de frunze și de mame fără anotimpuri.
Vlad Nastea
vom încerca să ne uităm din nou. Cu toți ăia 20 de ani de când este povestea și ăia 200 de kilometri până la Năvodari. Atât mai aveam: 2 solstiții, 2 echinoxuri, 2 zile de naștere succesive la început de februarie, rar Crăciun. M-a mâncat undeva să văd: e ca la geometria non-euclidiană? Ce se intâmplă toamna în momentul în care ziua nu ar mai fi egală cu noaptea? Așa cum două drepte paralele ar putea avea un punct comun și s-ar întâlni totuși vreodată undeva? Ca și cum un Licurici ar putea dansa cu un zgripțor.
