Am dus-o pe fiică-mea la planetariu. Acolo am întâlnit un astronaut care ne-a întrebat dacă realizăm cât de frumoasă este Terra, dar și cât de fragilă. Cum adică fragilă, l-a întrebat ea. Adică așa ca tine. Vezi tu, ai tăi încă trebuie să aibă grijă de tine. Așa și de Planetă, noi oamenii trebuie să avem grijă. Am văzut cum l-a privit îngândurată, iar spre casă n-am mai spus nimic. Și-a târât doar ghetuțele prin frunzele colorate. În fața casei, a desenat cu creta pe asfalt o rachetă. Din păcate, ploaia a șters-o.
Siranuș Hakobian
De vreo 20 de ani, după ce dă prima brumă și mustul copil se transformă în vin puber și zglobiu, mă apucă așa un curaj și-mi zic că am s-o fac. Fie ce-o fi, dar am s-o fac, cu riscul de a părea năroadă, ușuratică sau visătoare, defecte capitale de care nu prea am nevoie. Dar vinul aducător de nebunii se maturizează repede, așa cum se întâmplă de regulă în viață și curajul mă părăsește precoce, chiar înainte s-o fac. În toamna asta vinul e mai nebun ca oricând și chiar simt c-am s-o fac: îmi fac cercul de lectură.
Sanda Burță
Când am plecat, m-am jurat că nu mai calc acolo. Mama plângea molcom ca ploaia ce cădea, de câteva zile, de parcă sudălmile tatei spărseseră cerul. Mai aveam câțiva pași până la poartă când un pantof mi-a rămas prins în tina cleioasă. Am dat să-l scot dar un fior mi s-a prelins până-n oase. Dacă nu plec acum, nu mai plec nicicând. Sunt 7 toamne de-atunci. În geamul de la uliță arde becul. Intru. Dumnezeu s-o ierte. S-o ierte Dumnezeu. Parcă doarme. De ce i-ați pus un singur pantof? Așa a vrut ea, maică, las-o.
