Viaţă la ţară...

" ...povestea este în întregime adevărată, de vreme ce am născocit-o de la un capăt la celălalt..."
Boris Vian


Salut!

Scriu din adâncul cerurilor americane, undeva între L.A. şi Pittsburgh, în încă o călătorie la "bază". Acum sincronizez cu ritmul normal de vizitat, ca toată lumea care lucrează de la distanţa. Probabil 3 zile x 15 ore, da' îmi place ce fac şi-mi pare bine că am ieşit din amorţeala de corporaţie.

Pittsburgh-ul are câteva locuri haioase, mai ales două baruri. Unul se distinge prin conţinut (vreo 50 de beri belgiene la halbă), celălalt prin idee. Ăsta al doilea e într-o biserică catolică decomisionată şi se cheamă "The Church Brew Works". Vitraliile şi tuburile de la orgă sunt încă la locul lor, în altar sunt butoaiele de distilat, din amvon cântă band-ul serii iar mesele sunt aranjate în rânduri la stânga şi la dreapta culoarului central. Berea şi ea bună, să tot petreci (ceea ce am şi făcut aseară, ca omul în delegaţie!).

Din păcate, fostul tău coleg de liceu nu mai e în zonă, s-a făcut profesor la Detroit şi a lăsat naibii managementul. Să ştii că şi aici senioritatea ţine loc de meritocraţie, mai ales dacă ai îmbătrânit bând beri cu cine trebuie. Şefii trebuie să fie prin definiţie disciplinaţi, să recite doctrina firmei (bullshit PC) şi să nu prea aibă iniţiativă, că altfel nu iese planu'. Şefu' dă bice la subalterni şi zâmbeşte frumos la superiori. Creativii ori fac munca (şefii nu s-ar descurca!), ori îşi fac firma lor. Chestia e că de-a lungul timpului a început să-mi placă sistemul, cum e unul prea tălâmb să lucrezi cu el, ajunge şef (principiul lui Peter) şi măcar nu mai are treabă cu ideile, numa' cu deadline-urile.

Gata cu mini-MBA-ul, da' să ştii că am fost tare frustrat de ce se întâmplă în jurul meu până am inginerit explicaţiile de mai sus, că mi se părea că toate deciziile sunt arbitrare. Acu mi-a trecut şi mă aştept ca şefu' să nu fie nimic mai mult decât unul care să ştie cum se cheamă ce vrea să fac şi să pot negocia data până-i gata. Păcatul la toate astea de mai sus e că n-am nici o idee dacă sunt teorii valabile ori numai modelele mele, care de-bine-de-rău s-au potrivit pe realitate până acum...

Ce nu ştiu încă nici în ziua de azi e unde se duc timpul şi energia în capitalism! Când mă întorc seara acasă, în suburbii, "la ţară", mai am (rareori) energie doar cât să fug spre televizor timp de jumătate de oră pe o maşina care simulează ski-fond-ul. După aia, televizor cu adevărat, sau pur şi simplu vegetat (de fapt tot aia, televizorul e doar un motiv de vegetat). Din ce vedem şi noi pe aici (publice, ca nu plătim cablu, putem să îţi spunem ca toate emisiunile mai miezoase au fost înlocuite treptat de "Wannabe a millionaire" (sic, prezentatorii), iar cele interesante sunt doar pentru video (exemplu: NBC "Meet the Presa" duminica la 8 DIMINEAŢA!). Mă rog, poate că unii (alţii!) au ce gândi la biserica după un comentariu politic. Eu n-am de unde să ştiu, mă trezesc după slujbă...

În cele câteva dăţi în care am fost forţaţi să ieşim din casă în timpul săptămânii am fost la balet (fără maniere frumoase). Nici concerte faine n-au mai fost în ultima vreme, ne-am plictisit şi am vegetat de n-am mai putut. Suburbăniţi! Singurul loc unde am simţit oarece energie de oraş a fost la New York, în rest pe nicăieri foarte tare. Viaţa de suburbănit duce foarte repede la vizite sociale fără nici o miză şi fără nici un rost, doar aşa, ca să ne gândim că suntem mondeni şi ieşim în târg. De fapt, tot un fel de televizor...

Pe lângă rutina zilnică, doar câteva filme. Notabile - Bărbierul din Siberia a lui Mihalkov şi Legenda lui 1900 a lui Tornatore. Plănui (de multa vreme, aşa cum plănui muuuuulte lucruri de muuuuultă vreme) să-mi iau un copiator de DVD-uri, şi-atunci să vezi! (la propriu).

Te las, aterizez curând la mine-n sat. Pa.