Viaţa ca un formular

Două dintre rubricile obligatoriu de completat în mai vechile documente administrative cereau petentului să specifice "profesia" şi "funcţia". Asta însemna că, dacă erai profesor fără să fi ajuns şi director de liceu, formularul te obliga să înţelegi că eşti doar pe jumătate realizat şi se impunea să strecori în identitatea ta birocratică o liniuţă. Şi vorbim, încă, despre vremuri bune, cu birocraţie îngăduitoare şi nuanţată...

Către sfârşitul victoriei socialismului în România, administraţia ajunsese la rafinamentul absolut al formularelor. Chiar dacă autoritatea nu suprimase de tot rubrica destinată profesiei, instrucţiuni de folosire inflexibile îl constrângeau pe formulant la doar patru modalităţi. de completare. Cine nu era muncitor, militar sau - piei, satană! - liber profesionist, era obligat să se definească drept funcţionar. Figurau în scripte ca funcţionari, de-a valma, cam toţi cei care se duceau conştiincios la serviciu. (Şi unde să te fi dus în altă parte?). Era şi acesta un mod de a găsi numitorul comun al pregătirii inginerilor, profesorilor, economiştilor şi soliştilor de filarmonică. După ce se termina perioada de relaxare supravegheată a studenţiei, trebuiau cu toţii să recunoască în scris că nu se deosebeau cu nimic de administratorii pieţelor, de armata influentă a vânzătoare sau de furnicuţele cu mânecuţe care se ocupau de îndosarierea şi depozitarea documentelor la numeroasele instituţii ale administraţiei de stat.

Să nu înţelegeţi, cumva, că vreau fac ierarhii între profesii şi să îi judec cu măsuri diferite pe unii sau alţii. În opinia mea, orice om care munceşte cinstit şi cu pricepere merită respect. Vorbesc, însă, despre o problemă de identitate, iar identitatea se capătă şi prin diferenţă. La urma-urmei, ştiu o mulţime de aprozarişti care, în vremurile acelea, n-ar fi vrut în ruptul capului să fie confundaţi cu vreun amărât de inginer!

Dar să revenim la formulare. În timp ce profesiunile deveneau toate o apă şi un pământ, accesul la exprimarea funcţiilor rămăsese nerestricţionat. Orice om "cu poziţie" era încurajat să-şi arate muşchii şi să completeze rubrica şefiilor atât pe linie de stat, cât şi de partid. Personajul principal al societăţii ajunsese Responsabilul, ca la Mazilu. Nu ştiu cât de multă importanţă se acorda acestor funcţiei în procesarea datelor, dar în realitatea mentalităţilor distincţia se încetăţenise şi opera. Îi cădeau victime o mulţime de "individualisme": numele propriu; diferenţa; identitatea; calităţile proprii; priceperea personală...

Îmi amintesc că am crescut printre adulţi care desemnau aproape întotdeauna persoanele despre care vorbeau pomenindu-le funcţia. Istorisirea unor banalităţi cazaniere suna cam aşa: "M-am întâlnit cu inspectorul Ionescu, spunea tata când se întorcea de la piaţă, era cu directorul de la "Străduinţa" - fabrica locală de încălţăminte - şi cu fata cea nouă de la financiar." Iar fraza de mai sus dovedeşte că nu mai conta câtuşi de puţin meseria de profesor care îl făcuse inspector pe Ionescu, nici că "Străduinţa" excela, sub administrarea directorului de atunci, în producerea unor gumari oribili cu faţă din piele întoarsă. În acelaşi timp, "fata cea nouă de la financiar" se pomenea complet frustrată de identitate pentru că, deşi avea o meserie, era prea tânără - deocamdată! - pentru orice titlu, chiar şi pentru cel de secretar UTC. Fără profesie şi aproape fără nume, oamenii contau cu adevărat în societate doar cât aveau o funcţie...

Mecanismul s-a dovedit mortal şi nemilos odată cu pensia subiecţilor. După o viaţă întreagă de Responsabil, încărunţit, dar încă în putere, omul-pensionar se trezea complet inutil, ca un deputat "fără coledzi ". Şi abia mintea de pe urmă îi spunea că, dacă ar fi îndrăznit la tinereţe să afirme că este mai mult decât un funcţionar, ar fi rămas şi la bătrâneţe o persoană considerată pricepută la ceva.