La Costineşti

Dis-de-dimineaţă m-a sunat amicul Mişu.

- Vino repede, moşule, să vezi cum se încheie o epocă, mi-a strigat el în ureche, demolează terasa Costineşti!

Terasa cu pricina este - sau, mai bine zis, era până azi - unul dintre acele "aşezăminte de criticat guvernul", cum numea Mircea Dinescu berăriile la drumul mare. Se deschisese la începutul anilor 90, modestă şi pitorească, după puterile de atunci, şi rămăsese aşa: cu mese şi scaune de tablă înfipte direct în pământul bătătorit, lângă staţia de metrou, cu spatele la bulevard şi faţa spre parcul IOR. Spre deosebire de multe surate de-ale ei, nu se întinsese şi nu evoluase în nici un fel. Patronul - un ins jovial care vindea la tejghea, blond, burtos, cu tricouri prea scurte şi cu un singur dinte sus, în stânga - nu catadicsise să mai investească nimic. Cred că nici nu-i trecuse prin cap. Firmele distribuitoare de băuturi îl înzestraseră, însă, cu lăzi frigorifice din belşug, aşa că berea era întotdeauna rece şi la preţ bun. Peste ani, deşi apăruseră chiar şi în grădina lui umbrelele promoţionale, din tinicheaua frigiderelor defuncte şeful improvizase - pentru clienţii veşnic nedezarmaţi de ploaie - un şopron acoperit cu tablă roşie pe care încă supravieţuiau simboluri Coca-Cola... Mult mai târziu, acum vreo doi ani, tocmise, cică, şi chelneri - nişte puşti care, dacă erai mai simandicos, îţi aduceau berea la masă. Purtau cu toţii tricourile portocalii ale unei firme nemţeşti de medicamente şi erau întotdeauna atât de boţiţi, încât ziceai că îşi lasă rufele să se usuce făcute ghem în vreo navetă goală.

Ca multe alte locuri de aceeaşi vârstă, cârciuma nu a avut niciodată o firmă cu vreun nume. Degeaba încercaţi să căutaţi Costineşti srl în Registrul Comerţului. Chiar dacă există, nu despre terasa asta-i vorba! Noi am botezat-o aşa, în grupul nostru, ca să înţelegem unde ne dădeam întâlnire. La fel împărţiserăm nume şi altor locuri din acelaşi parc, după criterii strict personale: la Eclipsă - terasa unde urmărisem împreună eclipsa din '99, la Crâng - un pâlc de mese într-un scuar cu arbuşti, plus numeroase la-umbreluţe şi la-făclii.

La Costineşti îşi căpătase numele pentru că locul şi atmosfera semănau teribil cu spatele gării din adevăratul Costineşti: o pârloagă arsă de secetă şi prăfoasă, adăpostind un fel de chioşc improvizat, plini de tineri care îşi sting setea şi îşi omoară timpul jucând bridge. Pentru că, să ştiţi, noi pe terasă jucam bridge! La început mai timid - perechi de familişti tineri, evadaţi din blocurile din jur şi bucuroşi să ne mai ţinem la aer bebeluşul adormit în cărucior. Pe măsură ce copiii au crescut, părinţii jucători de bridge ne-am cunoscut cu toţii între noi. Am început să organizăm şi competiţii. Muzică dată tare nu era, iar zvonul parcului nu deranja, la fel cum nici noi nu deranjam perechile mai vârstnice, îndrăgostiţii sau grupuleţele de colegi de serviciu zăbovind la una-mică în drum spre casă.

Ca să fim sinceri până la capăt, locul nu ne-a plăcut niciodată foarte tare, chiar dacă ne-am simţit întotdeauna bine acolo. Dar atmosfera era mult peste categoria bombei, iar soarele apunea peste parc de-a dreptul ca într-un poem de amor! Aşadar, pentru că oricum aveam drum prin zonă, m-am dus să mă întâlnesc pentru ultima dată cu Mişu la Costineşti.

Buldozerul nu avusese pic de milă, făcuse totul zob. Sub un copac pirpiriu, în mijlocul dezastrului, într-un morman de cioburi şi fierăraie strâmbă, alături de o vitrină frigorifică în care berea nu apucase încă să se încălzească - singurul obiect întreg din peisaj - patronul şedea pe un scaun şchiop şi-şi turna tacticos un şpriţ. Ne-a îmbiat şi pe noi, recunoscându-ne de muşterii vechi. L-am refuzat şi nu l-am întrebat cum de i-au demolat coşmelia, ne miram de multă vreme cum nu-i sunase ceasul.

- La ce terasă crezi că ţine să jucăm bridge de-acum? l-am întrebat pe Mişu.

A ridicat din umeri. În ani, aşezămintele de criticat guvernul din parcul IOR s-au modernizat şi s-au civilizat. Unele terase au căpătat de-a dreptul ifose, organizează event-uri (!) şi team-party-uri (!!) şi au parcate în faţă maşini scumpe. Din nefericire, însă, cam la toate cântă tare aceeaşi muzică, mobilierul rămâne de plastic iar oamenii par, nu ştiu cum, îmbrăcaţi la fel. Dacă voi ştiţi un loc confortabil, fără fiţe, unde poţi să stai cu copii cu tot, să pălăvrăgeşti fără să strigi, să te simţi ca într-o familie mai mare şi să joci bridge pe îndelete, spuneţi-mi şi mie. Promit să mă simt ca la douăzeci de ani, în spatele gării din Costineşti...

Poftim? Aţi spus, cumva, că a şi epoca noastră s-a încheiat?? Ei, na!