Nu mă mai duc la școală. Stă pe jos, în hol, pumnii strânși, ochi în ochii mei. Ghiozdanul supraponderal, aruncat în colț, abia se zărește, iar am uitat să cumpăr bec. De ce? Pierd timpul meu, nu-nvăț nimic, chiar nimic, nu-nțelegi că mă duc degeaba? Ce-ai acolo? Uite, manualul de chimie, nu e clară nici măcar o banală definiție a valenței elementului. Știi că noi suntem, da? Tu cum te calculezi să te potrivești în întreg? Vezi? Nu mă-nvață nici măcar să fiu om pe planeta asta, darămite fericit.
Marian Benone Mihai
Ca orice gospodar, toamna, merg prin piață să casc gura la fructe și legume. Chiar la intrare, văd niște pere faine. Doamna-mi zâmbește și mă îndeamnă să le pipăi. Erau cam moi. De la domnița de alături, îmi sar în ochi niște merișoare care păreau apetisante. Întind mâna să iau unul, de gust. Erau tari ca piatra. Dânsa-mi zice că pot să le pipăi, dar să nu le mușc. De la taraba de vizavi, mă strigă o tanti care avea niște dovleci enormi și-mi zice că ea are și ciuperci. Mă gândeam, dacă-s transmisibile, nu vreau.
Titela Durnea
Când primele frunze-și schimbă culoarea știu c-a sosit timpul. De data asta nu-mi mai doresc să plece, să rămân. Poate că am obosit s-aștept o întoarcere nouă. Își leagă șireturile, rezemat de rucsacul burdușit. Încerc să-i spun, dar buzele mi-s încleștate. Nehotărârea mă acaparează ca-ntr-o menghină. Zici că-s măgarul lui Buridan. Strig într-un târziu: rămâi, ia-mă cu tine. Realizez că strig în mine. Se ridică. Zâmbește. Mă sărută. Știi că trece repede. Ușa se închide. E toamnă. Știu. Că trece.
