Îmi scot ochii. Îi pun deoparte. Și-i scoate și el. Orbi, ne iubim mai mult. Îmi tremură trupul, acest trup, de fiecare dată altul, la gândul că mă recunoaște. Mă adulmecă. Ești foc, zice, și-mi despletește cele nouă cozi. Îmi plimb palmele pe pielea lui aspră, ca o hartă, și-i simt amețită sub degete pulsul femural. Sunt prea bătrân pentru jocurile tale. Când mușc știu deja că eu am fost cea mușcată. Știu ce fel de vulpe ești, zice, și-mi retează opt cozi. De-acum vom face cum spun eu, Kitsune.
Ana-Maria Butuza
Sensei Yamada își mănâncă încet tăițeii de orez cu cele două bețișoare de bambus și bea supa limpede dintr-un bol de porțelan. Își șterge, cu o mângâiere, mustățile albe, subțiri, în timp ce meditează îndelung la pacea sufletului. O muscă, însă, îi strică qi-ul pozitiv și Sensei, calm, o prinde între cele 2 bețe. O privește direct în ochi, cu înțelepciunea celor 80 de ani și o aruncă spre tavan: în puținul timp ce mi-a rămas, vreau să mă bucur de trupul unei femei tinere și musca coboară transformată într-o gheișă.
Tavi Tone
Vorba aia, a nimerit orbul Brăila, nu nimeresc eu la Otaku în Tokyo? Mi-am luat bilet de avion cu aproape un an înainte și am așteptat nerăbdător sezonul cireșilor. Când am văzut-o însă pe această zeiță manga, nu știu cum să vă spun, mi s-a colorat brusc perspectiva, realitatea s-a augumentat, ce mai, vedeam desene animate. Rămăsesem blocat în Animatrix, cu o coajă de banană în mână, ca lovit de trăznet. Ea mi-a luat-o, a băgat-o într-o pungă și-a zâmbit. Am realizat pe loc că trebuie să învăț japoneza.
