Pă 10.000 dă coco l-am dat. La un american. Zâcea că lui îi plac numa' d-ăștia dă viteză și nu să lasă până nu adună d-o echipă dă fotbal d-al lor, american. M-a întrebat dacă mai am marfă. I-am spus că-l am pă Lamborghini pă țavă, da' trebuie să să mai înfiripeze, c-o făcut oreion. Fără 20.000 dă coco nu-l dau, că are ochii albaștri și seamănă leit cu Brusli. Acu' aștept să mă liberez. Cum ajung acasă, cum îi dau zăce pumni în cap lu' Mercedesa. În lipsa mea, alt nume n-o știut să-i pună lu' aia mică, dăcât Dacia.
Mihaela Moisescu
Mi-am vândut sufletul pentru un Ferrari. Roșu, decapotabil. Mă rog, Diavolul îmbrăcat în frac, cu ochii mai roșii decât mașina cea nouă îmi făcea rost de marfă iar eu, cu conștiința îmbrăcată la Prada, îi făceam rost de împielițate sexy. Un schimb care a ținut până când am spus stop dezmățului, am vândut Ferrari-ul, am schimbat tabăra, mi-am pus la gât o cruce, am îmbrăcat straie negre, m-am tuns la zero. Așa m-au găsit măicuțele, cu capul chel atârnând de clopotul mănăstirii, ca un mesaj de dincolo.
Nicolae Popescu
Pricop intră vijelios: Vero, am o idee. Am citit despre conceptul ăla de trai minimalist. Mă gândesc să devin filantrop, să-mi scrie frumos pe cruce: a vândut mașina elegantă și-a donat banii săracilor, a vândut vila și-a construit un spital. Vera-l privește fix: Pric, dar noi n-avem nimic din toate astea. Pricop scutură din cap: Da, chiar, ai dreptate. M-a luat un pic valul. O să reformulez epitaful: Aici odihnește Pricop, care și-a lăsat scumpa nevastă de la oraș pentru două femei simple și gospodine de la țară.
