Aerul acrișor din birtul satului este străpuns de râsete ori urări. Cu cozorocul șmecher la ceafă și tricoul lăbărțat, Vasile intră pășind legănat și se îndreaptă direct la bar, unde îi face cu ochiul trupeșei Ana, care-i pune rapid pe tejghea un pahar plin. Îl dă pe gât, apoi flutură niște bancnote și, cu voce tare, gâtuită de emoții, răcnește, Ferrari-ul meu, un rând pentru toată lumea. Privește apoi cu tristețe bahică paharul gol. Lasă nene, intervine empaticul Nelu, îți cumperi la primăvară altă motosăpătoare.
Carmen-Ecaterina Ciobâcă
De aici, casele din Bel Air par piese de puzzle. Neliniștea-mi dă târcoale. O alung sorbind din pahar. Un ciocănit. El e. Adus de spate, pardesiu ponosit, zâmbet tâmp. Îmi arată o poză cu ea. Rochia asta comandată din Paris se poartă cu nasturii la spate, zice. O femeie ar fi știut cu siguranță. Oh, încă ceva: nimeni nu confirmă că erați la golf. Îmi mut iar privirea spre fereastră. Mașină europeană? întreb văzându-i Peugeot-ul decrepit. Și eu am avut una. Roșu pasional. Am scăpat. Întâi de ea. Acum de nevastă-mea.
Julia Sandu
Tânjind după o schimbare, mi-am vândut Ferrari-ul pentru o turmă de cai multilingvi. Acești ecvidei poligloți, conduși de un armăsar lingvist, puteau vorbi fluent cinci limbi. Inițial, prietenii mi-au pus la îndoială sănătatea mintală, dar în curând, caii au devenit subiectul urbei, la propriu. Au nechezat poezie în italiană, au discutat filozofie în franceză și au ținut stand-up comedy în japoneză. Așadar, cu grajdul plin, am învățat că puterea nu este doar despre cai-putere, ci uneori despre elocvența copitelor.
