Mă, Dudule, ce naiba căutăm noi aici, că nu mă-mbin deloc cu zona? Mai lasă-mă cu zefirul ăsta de primadonă, Romică. Se lipește existențialismul de tine ca mucii de chiuvetă, zău. Ești bun de trimis după moarte, că până vă-ntoarceți, sigur se sinucide. Cine, mă? Moartea, bată-te-ar jalea de sensibil, că nu poate omul să bea liniștit un țoi de Cotnar, că vii tu repede cu valea plângerii. Da, mă Dudule, da' e-Ntâi Decembrie. Bă, taci. România e-n noi. Să dea dracu dacă nu umplem noi lumea de Dromiheți.
Cristian Dumitru
Vin, stau trei-patru zile. Îmi sărut mama și copilul. Mă duc cu o lumină la bunici. Cu prietenii la Camera din Față. Vorbim de femei, job, alea alea. Ne batem pe umăr de bye-bye. Iar Henri Coandă-Peretola. Job bun. Viață cu bucurii. Când sunt furios, înjur italienii în română și românii în italiană. Dar sunt o pasăre migratoare. În ochiul drept am ascunsă o busolă. După o lună, busola se mută în inimă. Și iar Peretola-Henri Coandă. Niciodată nu mă întreb ce sunt. Știu. O pasăre migratoare ieșită din ou în România.
Florentina Enache
Văzuseră ce era de văzut și acum își terminau călătoria. Opincile se tociseră, mantia era grea, iar pileusul li se pleoștise de la ploaie. Măi Petre, unde suntem că tare frumos e aici? România îi zice și aici ai cam făcut risipă de bogății. Dar oamenii cum sunt? Eh, oameni au mai rămas puțini, zise Petre, că ăi de n-au plecat, s-au dus, iar ăstora de au rămas le mai vine dor de ducă. Pe unii îi știu, mi-s tare dragi și ei, și țara lor. Uite acuș ajungem și noi; după fântâna aia, mai mergem cam o oră și suntem acasă.
