N-am întâlnit om pe lume să nu adore sarmalele. Șorici, sângerete, astea împing limitele, dar tradiționalele, naționalele sarmale, nelipsite de Crăciun, plac sincer, tuturor. De unde vine cuvântul sarma? A, de la turci. Ei, la noi au o nouă identitate, sunt sărmăluțe. Dacă mergi în nordul Moldovei, ruladele de un deget justifică diminutivul. Iei și o ciorbiță cu o țuiculiță, în Ardeal bagi și o smântânică. Fripturică, chifteluțe, cârnăciori. Plătești cu bănuți. Suntem tare drăgălași. Deșteaptă-te deci, românașule.
Carmen Tot
Era o vreme când țara mea ținea de la poartă până la curba de după grădiniță. În țara mea, seara, Moșu ne striga din drum, că a tăiat Buna pui și a făcut papă aită cu mămăligă. Crescând, țara mea a rămas cam mică și am fost dornică să o extind. Primul teritoriu cucerit a fost al Sântuhalmului, la vreo zece kilometri de noi, care avea un aerodrom sportiv. Tata m-a dus acolo într-o zi de sărbătoare, să văd avioanele care dansau pe cer, prin fum colorat. A cui e țara asta, am întrebat? A ta, a zis tata. Dacă o vrei.
Răzvan Drăgoi
Simți? Sub pământul ăsta e un izvor. Dacă asculți atent, poți auzi ce-și spun firele de iarbă unul altuia. Poți citi ce scrie vântul pe suprafața lacului de colo. Trestiile sunt sfiala vegetală a apei. Știu pe nume fiecare copac. Cunosc aroma pământului ud și gustul lutului din care, la urma urmelor, sunt făcut. Lumina are o textură pe care pot s-o simt. Și strigătul încremenit al unor pete de sânge care au fost, odinioară, oameni. Toate astea sunt acasă. Și atunci, din telefon, a răsunat o manea.
