Rezidenții lazaretului muriseră unul câte unul. Când am vrut să scriu reportajul, acolo mai locuia o singură bătrână. Cheală, buboasă, cu zâmbetul ca fisura unui perete igrasios. N-aveai ce să documentezi. Dacă vreodată fusese înzestrată cu ceva omenesc, acum era un hoit ambulant. A fost dodoloață, a fost iubită, a fost o doamnă. Atât am reușit să scot de la un îngrijitor numai bun și el de pacient. N-a ieșit nici un articol. Nici măcar un ferpar. Doar o imagine pironită în minte. Un zâmbet ca fisura unui perete.
Iulia Vîși
Bunica a desenat un pește pe care l-am cuprins cu palmele. Mi-a spus că asta e patria mea. An de an bunicul mă ducea la parada militară să-mi amintesc că eroii nu mor niciodată. Cu ai mei am vizitat castelele din Transilvania și m-am simțit protejată de țepele politice. Când m-am îndrăgostit prima dată i-am simțit Sărut lui Brâncuși pe suflet. La prima despărțire mi-a cântat Enescu. Am citit mult Blaga. Poate mult mai mult Stănescu. Tonitza mi-a dezbrăcat femeile neamului de inhibiții și le-a pictat. Plai cu dor.
Nicolae Popescu
Mitruț legă cârpa neagră la poartă. Își strânse ilicul pe trupul mic și înaintă greu prin zăpadă. Intră în casă și se așeză la masa învelită cu ziar. O carte stătea lângă strachina goală. O cumpărase din oraș, după ce lucrase cu ziua la preotul Andrei. Vântul se furișă prin crăpături și scutură focul lămpii. Mitruț dădu flacăra mai mică. Dacă se stingea, nu avea cu ce s-o aprindă iar. Se uită lung la foaia goală. Apucă creionul și scrise hotărât: Mamă, nu mai veni. Îl îngrop pe bunicul, vând vaca și vin eu.
