Ne punea țața Rada în jurul unei mese rotunde cu trei picioare scurte și ne trântea în mijlocul ei un castron cu mămăligă. Nu era rost de fandoseli și mă avântam iute cu linguroiul de lemn în castron. Cu vreo două cumetre, țața Rada păzea gura gârliciului, ce acoperea clondirele cu licoare galben uleioasă, izvor de poveste. Noi, copiii, eram goniți peste pârleaz, unde curgea un pârâu cu păstrăvi nebuni. Când ne întorceam, femeile plângeau și râdeau de-a valma și-mi spuneau neabătut de deochi, că prea eram bălaie.
Costi Gălățanu
Se lasă noaptea. În sfârșit, pornesc radio-ul. Aștept puțin. Hârâit, hârâit, hârâit, stop. Se aude ceva. Rotește înapoi un pic. Prea mult. Înainte, puțin. Gata. Taci. Radio Europa Liberă. Închide ușa, aud ăia mici. Taci. Mă, dă-l mai încet c-aude tot blocul. Taci, mă, n-auzi? Ah, s-a luat curentul. Morții mă-sii. Aprinde lumânarea. Bate la ușă. Deschizi tu? Aștepți pe cineva? Eu nu aștept pe nimeni. Bine, deschid eu. Cine era? Vecina de la doi. Avea nevoie de o căpățână de usturoi. Face piftie.
Ionuț Tuhoarcă
Știi când bei prea mult? Și-ți aduci aminte de școala primară. De domnișoara de franceză. Era bună cu noi. Sau să fi fost la lucru manual? Te scotea la tablă. Monseur. Învață verbele, frățică, și ai să ajungi cineva. Na, că n-am învățat și am ajuns majordom. Știi cum se lipesc sutele de mine? Deschid ușa. Închid ușa. Bine ați venit, domnule. Doamnă. Nu mai zic de liceu. Coșurile. Colegele. Brute cu chip de înger. Umblau cu băieții mai mari. Și voiai și tu. Dar lor ce le păsa?
