Românieeee. Românieeee. Treci aici, târfă. Fata apăru speriată. Mai aproape, îi strigă bărbatul și o trase de mână. Fata căzu în genunchi. Cu stânga o prinse de părul galben ca spicele de grâu și îi dădu capul pe spate. O privi în ochii albaștri ca cerul senin și se înfioră. Se trase puțin, cât să-i care mai bine o palmă și o privi din nou. Acum, din colțul gurii, îi curgea un fir de sânge roșu ca sângele crud. Zâmbi satisfăcut. Te-am făcut frumoasă, fă, îi spuse în timp ce-și deschidea pe rând nasturii de la șliț.
Ana Maria Dobre-Nir
Din nou în avion. Mergeți spre acasă sau plecați de acasă, mă întreabă stewardesa. Nu-i răspund imediat, mă gândesc puțin. Merg la ai mei, îi spun. Atunci casa vă este aici, adaugă ea. Casa pe care o împart cu copilul și soțul meu. Asta am gândit, dar n-am mai răspuns. E o chestiune la care mă gândesc de aproape 20 de ani. A trecut atât de mult timp, încât acasă a devenit o alegere. Sunt acasă acolo unde e soțul meu, unde e fiica-mea, dar și acolo unde se găsesc ai mei, cei dragi pe care i-am lăsat în urmă.
Horațiu Dudău
Îmi pare rău că nu vin acasă. Mai îmbătrânesc un an într-o altă limbă. Te rog să mă ierți. Să nu-mi trimiți pachet de sărbători. Pune doar frunze. Din pădurea mea preferată. Nu tăia porcul. Lasă-l liber prin grădină. Dă-i un nume frumos. Nu poți ucide pe pământuri sfinte. Dacă mai întreabă cineva de mine, nu răspunde. Zâmbește-i trist. Să nu uit. Vezi de cărțile mele. E tot ce a rămas din mine acolo. Poate e timpul să le aduc aici. Câinii mă vor lătra în lipsă. Dezleagă-i. Lasă-i în munți. Mă vor găsi.
