Disperare. Atunci când cuvintele mă strâng de gât pe dinăuntru: gata, Oana, e timpul să ne scoți afară. Nu mai putem, stăm claie peste grămadă, ne-ai adunat de prin toate colțurile lumii. Le-ai mai adus și pe săracele astea, nu știu de unde le-ai scos, din cartier, din adolescență, nu par genul tău și le-ai aruncat peste noi. De franțuzoaicele astea nici nu mai zic. Nu le-ai mai folosit de-o veșnicie. O să moară fete bătrâne, în rochii de mireasă. Aerisește și tu puțin, că miroase. Scrie poezie.
Camelia-Monica Pătru
capătul poveștii întrebându-mă dacă ai existat, deși ai fost mereu acolo, de când clipeam, până la ultima șoaptă. Desenasem între noi o zebră, să traversezi în siguranță spre mine, căci jungla în care trăim ascunde capcane dar tu, fără să faci vreun pas, mi-ai spus că pot orice fără tine. M-ai învățat să adorm ascultând basme și nopțile sunt fade azi. Mai știi când m-ai îmbrăcat într-o rochie albă și mi-ai spus să fiu cuminte? E în bagaj, lângă toate vorbele tale dulci. Îi grea povara, dar nici eu nu ți-o pot duce.
Laura Stanciu
Ana se mutase, de la începutul anului, la cea mai bună școală din Arad. La ora de română, profesoara i-a scos la tablă pe elevii care nu aveau încă note. Cum e scriu la persoana a 3-a plural? Scriem. La a 2-a singular? Scrii. Câți i punem? Doi. Bine, Ana. Să le spui alor tăi că ai conjugat perfect. Azi ai nota zece. Următorul e Dan Roșu. Doamna profesoară, când scriem pe telefon tot scris se numește? Ai telefonul la tine? Da, sigur. Să le spui alor tăi regula școlii. Azi ai doar un avertisment.
