Aici îmi fac veacul, în odaia din dosul editurii. Pe dormeza aia desfundată dorm. Uneori visez. Dincolo de paravan e găleata-n care-mi fac nevoile. Am nevoie de mizeria aia, e odgonul ce mă leagă de tata. Nu ești bun decât să duci țucalul cuiva, mă. Masa se bălăngăne când scriu, trebuie să bag ceva sub picior. Scriu la rubrica Sfaturi de la Mariana. Revistă pentru femei. Suflu-n pumni și m-apuc de scris: Dragă Crisantemă tristă, nu te lăsa amăgită de-un vis. Într-o zi, am să dezleg odgonul ăla. Într-o zi.
Răzvan Drăgoi
Rămășițele perfecțiunii. Uite, apusul e magnific, frunzele nu puteau fi mai colorate și nici bebelușii mai frumoși. Toate astea și alte, foarte puține, sunt amintiri ale paradisului. Câteva așchii de absolut rămase în gura unui timp efemer. Cum să scriu despre perfecțiune când, om fiind, sunt, fatalmente, imperfect? Probabil că fiecare literă e un sunet ideal, cuvintele clădesc și dărâmă lumi, în timp ce eu nu sunt decât talmeș-balmeș-ul dintre ele. Haosul. Poate, că, de fapt, scriu doar la mine.
Diana Andrasi Zarnoveanu
lumânare. Cu picioarele zgribulite în șosetele croșetate de bunica. Mă cam zgârie pe la glezne, dar trebuie să-mi termin tema. La, ma, ta. Ana are mere. Partidul ne iubește. Anii '80 au fost cea mai lungă decadă comunistă din istoria concurenței lumânare-bec. Rămân brusc pe întuneric la silaba re. Azi, scriu la piscină, cu mamele din cartier, despre bărbați inexistenți și eros victorian. Partidul nu mă mai iubește, nici șosetele nu-mi mai ajută la scris. Ana și merele ei pâlpâie la lumina celui mai adânc Alzheimer.
