La câteva luni de la necazul meu mă sună o amică. Scumpo, nu te-am căutat, n-aveam habar ce să-ți zic, eram șocată. Nu ieșim la o cafea? Înduioșată, accept. Doi pupici în aer, ne așezăm și-ncepe, cum ți-e? Dau să răspund și mă-ntrerupe, nu grăi, știu, mai bine-ți spun eu câteva chestii teribile. Cu improvizații acustice-n ton, detaliază despre soacră, rimel, șef, cizme și dentist. O urmăresc calmă, căutând să par interesată. Termină brusc, vai ce târziu e, musai să plec, te mai sun. Mai să uit, condoleanțe iubito.
Laura Stanciu
Dragostea nu are vârstă, mi-a spus tata când s-a însurat a cincea oară. Acum, când am trecut și eu de șaptezeci și de patru mariaje, îi dau dreptate. Ori de câte ori îmi apare în gând Mi-Re-La, aud viorile, privighetorile și Cântarea Cântărilor. Cred că greșește să zică DA la douăzeci de ani. Ea nu e îndrăgostită. Nu-i picură în timpane muzica sferelor când suntem împreună, doar sforăitul meu sau târșâitul papucilor. Pe de altă parte, niciun cuplu nu e perfect. Deocamdată improvizăm, ca în jazz.
Adina Drag
Avea ceva din volumul și erotismul lui Coleman Hawkins. Când a coborât de pe scenă și mi-a șoptit Jézabel la ureche, mai că mi-am dorit să fiu sclavă pe plantația lui de bumbac. Mă rog, garsonieră. Nici măcar nu mai conta că mă cheamă altfel sau că nu mă vede bine. Eram hotărâtă să ne amestecăm culorile și să fiu trombonul lui măcar două zile. Mă rog, saxofon. Să mă cânte până îmi sare tubul. N-a durat prea mult. Când m-am întors de la toaletă, cu machiajul refăcut, dormea deja cu capul pe masă.
