Murise copilul cel mic. Degeaba l-a dus la vraci. Acesta a spus că vântul o să vină să îl ia, are privirea întoarsă deja spre lumea cealaltă. Buruienile îi rănesc picioarele, dar nu le simte. Cară apă. Se gândește la copiii rămași acasă și începe să audă sunete. Erau ca într-un dialog, era ca o limbă necunoscută pe care nu o mai auzise niciodată, dar pe care o înțelegea. Vorbeau despre durere, despre speranță, despre frumusețea lumii, despre durere. Ce frumos cânți mama, au spus copiii când a ajuns acasă.
Ana Ludușan
Mă îndrept țanțoșă spre hotelul în care a tras, ce faci fată, țipă o voce interioară, îmi vine să vărs și să fug, dar stau ca o femeie beteagă în mijlocul holului în timp ce băiatul de la bar se îndreaptă spre mine, cu ce vă servesc?, cu otravă, apare El, frumos, semeț, tânăr, timpul curge pentru el în direcție opusă, se uită galeș la mine, mă topesc pe picioare, vocea mea interioară îmi spune: ești proastă, văd ochii speriați ai băiatului meu când a trecut granița, urletul trompetei lui îmi sparge coșul pieptului.
Toni Mirică
Orașul tăcuse într-o liniște aproape sacrală. Târziu, într-un colț al barului, Blake își așeză molcom țigara pe pian. Închise ochii și degetele prinseră a mângâia alene clapele, ca un amant. Tiana îl asculta din penumbră iar notele pline de emoție o purtau hipnotic între melancolie și pasiune. Clapele o atingeau pe suflet într-o poveste încă nescrisă. Hei Blake, i-a șoptit, ce faci după ce închizi? Mi-ar plăcea să-ți pozez iar tu să mă pictezi. Luminile difuze dansau pe mesele din lemn vechi și paharele de whisky.
