două noaptea versuri cu rime albe într-un caiet studențesc. Pentru că nu mai suport să stau lipită de telefon ca o disperată în speranța că poate mă va suna și își va cere scuze. Nu am mai scris niciodată poezii, dar se pare că suferința naște rime. Scriu, și scriu, și nu mă mai opresc, versurile curg firesc, cu nerv și carne sângerie, se preling din degete pe hârtia unde-mi rămâne amprenta durerii mute, lacrimile-mi picură peste cuvinte - sună telefonul, e el. Nu-i răspund, mai am de terminat o poezie.
Florina Hegedüs
Asta chiar nu mi-aș fi imaginat. Îmi lipsește școala Deir al-Madina. Dar măcar am aici lângă mine palimpseste, negru de fum. O, și argilă colorată. Și tulpină de trestie macerată la vârf. Bine-au rezistat. Aici RA strălucește încontinuu și toți se miră că-i privesc prin piatra prețioasă a ochilor atât de direct. Păcat că ei nu-mi pot mirosi pielea îmbibată în vin amestecat cu mirodenii. Cred că i-ar ameți. Aici, în casa transparentă am timp, să meditez. Munca mea n-a fost în van de-i citită de generații, generații
Ana Maria Dobre-Nir
Era ceață de abia vedea pe unde călca. Ninsese de zile bune, iar cizmele i se adânceau în zăpadă amestecată cu gheață. În depărtare auzea lupii, dar nu simțea nici urmă de frică. Îi era atât de frig, încât nu mai se putea gândi la nimic. De cum a apărut luna în spatele copacilor, a zărit în depărtare o cabană. Ce noroc, și-a spus ea aproape în gând. A început să grăbească pasul, dar cabana nu era atât de aproape, pe cât își închipuise. Și-a tot mers. S-a zbătut. Până a căzut. A scris ceva în zăpadă și s-a dus.
