Momentan am luat o pauză de la scris. Mai fac caligrafie seara, când se lasă liniștea în casă și în mine, cât să nu ruginească penița, dar apoi șterg. Mi-a plecat muza. Mai durează până revine. Între timp, am decis să îmi umplu timpul cu așteptarea. Ce surpriză să descopăr că mă pricep și la asta. Cu răbdare, îmbrățișez gândul la el, îl potrivesc printre celelalte zvâcniri ale minții, îl așez cuminte la început de rând și visez. Voi scrie iar. Curând. Mi-a promis că revine. Și atunci voi fi iar.
Gheorghiță Mircea
Scriu la ceea ce va fi noua paradigmă a unei lumi ce s-a dovedit incapabilă de se curăța de cancerele ce o distrug și a căror ulcere supurează ideile nefirești de a da libertate unor neînsemnați și absurditate democrației prin care aleșii dintre acești nimeni hotărăsc în locul adevăraților gânditori. E destul un superior cu instinctul puterii absolute, diversitatea e derută și haos. Mă opresc, se pare că mi se termină cerneala, probabil mă voi întoarce la zidul spitalului. Am un cui ruginit și am să continui acolo.
Ionuț Tuhoarcă
Făceam ceva exerciții teleinestetice. Lasă-ți mintea să zboare. Zboară. Lasă-ți mintea să umble. Umblă. Lasă-ți mintea să facă pui. Piu. Piu. Când m-am trezit din visare. Eram la circă. Așteptam să-mi facă o injecție în picior. Două babe șușoteau lângă. Mi-a venit un gând. Am scos carnețelul. Am început să scriu boem. Le auzeam. Ce scrie ăla? Lu-lu-ța se fu-te bi-ne, bi-ne de tă-t. Asta scrie? Asta. Păi, nici nu e bine din punct gramatical. De ce? N-a folosit bine gerunziul.
