Paharul ăsta e obez. Scriu la umbra lui. Vinul din el e înșelător. Nu-l opresc. Așa cum nu te-am oprit nici pe tine. O muscă se tot dă de capul meu.Cred că are o defecțiune tehnică. Fenomen îngrijorător. Bănuiesc barmanul de corupție. Țigara, de intenții criminale. Soarele exagerează. Un șlap face zgomot înfiorător pe talpa crepată. Toți tac. Degetele tremură. E fiesta. La sute de kilometri. Pixul rămâne suspendat în aer. Eu îți scriu întins pe spate. Lângă piciorul amputat al mesei. Liniște.
Bogdan Sebastian Burjan
Textul ăla pe care nu reușesc să îl termin, să îl încep, ori să îl continui, de acolo de unde l-am terminat. Fereastra e deschisă și totuși nu văd nimic. Nici aleea, nici copacii, nici felinarul și nici măcar lumina lunii. Nu știu când a început ziua și nici când s-a terminat. Aș fi aprins o lumânare, dacă știam că se încheie. Dar nu știam nici măcar când a început. Nici ziua și nici noaptea. Măcar de ar fi aceleași. Și totuși, aș scrie. Aș scrie la umbra unei lumânări. Care demult s-a stins. Fără să ardă vreodată.
Marilena Demian
testament. Nu al meu, al doamnei Lorent. Are trei apartamente de lux și o pisică. Le-ar lăsa nepoților. Doar că ei sunt cinci. Dă cu virgulă. Unii vor dori să vândă și alții să le păstreze. Se vor certa și dușmăni până la moarte. O vor vorbi de rău și vor sfârși prin a o blestema că le-a stricat viețile. E sfâșiată de dubii. Mai bine le vinde și cu banii face călătoria aia în jurul lumii, pe care o visa în tinerețe. Nu ar vrea, totuși, să cheltuie tot. Trebuie să se gândească și la viitorul lui Choupette.
