Sunt atât de sensibil încât uneori îmi place să mă prefac că sunt orb. Am un frate mai mic și îl impresionez tot timpul cu talentul meu. Are o carte cu povești. Mă leagă la ochi și eu îi zic să o deschidă la-ntâmplare. Ating paginile cu buricele degetelor și încep să citesc. Uneori îmi las arătătorul să palpeze mai mult literele. Îi citesc toată povestea. Cuvânt după cuvânt. Wow, tu ești magician, îmi zice. E cartea din care îmi citea mama când aveam șase ani. O știu pe de rost. Mâine o să-i citesc și ei.
Marian Bircea
Era în programa școlară, învățătoarea noastră a avut ideea grozavă să scriem compuneri cu un anumit număr de cuvinte, după un subiect dat și puterile fiecăruia, pe care apoi să le citim cu voce tare în fața clasei. Nu toți aveau fantezie. Lectura mea era așteptată cu nerăbdare de colegi. Aplaudau, se bucurau. Tovarășa dădea note. Opt, nouă, dar zece niciodată. Odată am întrebat-o de ce nu-i place ce scriu. Fiindcă nu-ți cunoști locul. Zece luau colegii cu părinți medici, profesori, ingineri, milițieni.
Beatrice Chivu
Pe divanul terapeutei stătea Mia, îmbrăcată într-un deux pieces. Întâi vorbi despre vreme și despre can-can-uri, excavă mult până la Ea. Dar ajunse la Fetiță. În sfârșit găsită. Mia își urla neiubirea și se tăvălea, iar ea o mângâia fără să o atingă. Fără predici, îi lipea țăndările cu grijă la loc. Ca un narator, repeta hipnotic - și tu meriți iubire. În zori nu se mai recunoscu în oglindă, o femeie îi luase locul. De cum veni pe lume, ea și vorbi. Primele ei cuvinte au fost - băi, dar și eu merit iubire.
