Stăm pe preș, la poartă, rezemate de trunchiul uscat de salcâm. Eu cu o carte în mână. Ea turcește, cu o grămadă de teci uscate de fasole în poală, din care scoate, destoinică, boabele. Mă uit la mâinile deformate de munci și de timp, la șuvițele argintii care-i ies rebele de sub basma, la călcâiul plin de colb abia ivit de sub fustă. Vrei să-ți citesc, mamaie? Citește, fată, trece timpul mai ușor, îmi răspunde emoționată. Ea abia buchisește. Dar îi plac poveștile. Și eu știu.
Carmen Amza
Ne lăsase în clasă să citim lecția. Venise primăvara și terminasem de învățat tot alfabetul, ședința consiliului profesoral se prelungise. Nu știu cine a început. Cum nu aveam alte arme, abecedarul a zburat pe fereastra deschisă. Când s-a întors tovarășa, toată curtea era acoperită de paginile rupte ale abecedarelor noastre. Ne-a bătut până a rupt pe noi arătătoarele și nuielele pe care a reușit să le găsească prin curtea școlii. Mama mea care îmi tot zicea că o reclamă dacă îmi dă o palmă, a plecat fără să afle.
Costică Tihan
Doamna învățătoare avea o ținută impunătoare și iubea foarte mult copiii. Îmi plăcea nespus la ora de citire. Nu mai stătea la catedră și se așeza pe colțul unei bănci. Ținea tacticos cartea în mâini și păstra un moment de liniște. Alchimia sa narativă avea frumusețea unei ii și cireșe de mai prinse pe după urechi, transformând timpul în tihnă, reculegere și dragoste pentru lectură. În clasă era o liniște desăvârșită, nu se auzea nici musca. Dar când ne-a citit Puiul am plâns. Am recitit acasă și iar am plâns.
