Făi, ești proastă, îi zicea cealaltă asistentă. Ce tot stai ca o cloșcă să-i păzești? Nu vezi că e timp pierdut? Noi rămânem, ei se duc. Hai, făi, vino sus că am făcut cafea. Ea zâmbea și nu mai spunea nimic. După atâta timp petrecut între ei, renunțase să schimbe lumea. Însă, în vreme ce sus mirosul cafelei fierbinți dansa printre râsete în halat alb, ea lua cartea și cobora în salonul înghețat. Și, după ce schimba ploști și oprea perfuzii, se așeza pe un colț de pat și le citea încetișor câte un capitol sau două.
Andra Toropoc
Mă pregătesc pentru ora ce urmează, îmi fixez peruca și-mi iau niște cărți ca să nu fiu singură stând conectată la aparatul acela. Mă-ndoaie greutatea din brațe, cum de-am ajuns așa fragilă? Descărnată, străvezie, doar ochii mi-au rămas mari, febrili ca și cum ar urla. Efortul face ca palmele să-mi tremure iar camera se-nvârte brusc cu mine. Mă doare ceva nedefinit, nu mai vreau, nu-mi mai pasă. Privesc obosită cărțile prăbușite, apoi geamul deschis și-un gând îmi taie respirația. Am dreptul de a sări peste pagini.
Ana Maria Dobre-Nir
Uneori mă rogi să-ți apar într-una din liniile din palmă. Sau să mă preling prin ochii tăi. Însă uiți că, din tine, nici eu mă pot scoate. Pentru că nu exist dincolo de noi. N-am existat niciodată. Vocile pe care le auzeai, eram într-adevăr eu, dar cui îi poți explica asta? Cine te va crede. N-ai decât să trăiește cu mine la tine în cap sau să înnebunești. Să devii ceea ce ei, toți ceilalți, văd în tine. Mă auzi? Nu e așa că mă auzi? Încet, încet, iți muști unghiile. Te tragi de păr. Începi să te întrebi cine ești.
