Fereastra de iederă

T: Vă ajut?

Femeia se îndreaptă de spate și își ridică ochii asupra siluetei lungi de deasupra ei, ce nu se mai sfârșea. Capul lui oval e la nivelul astrului de pe cer și nu-i deslușește decât conturul irizat de lumina orbitoare.

F: Dacă vrei!

Îndoit în două, pentru a putea ajunge la pachetul de la picioarele femeii, tânărul îl ridică cu greutate și atunci ea îi observă pentru câteva clipe fața ce-i pare izbitor de familiară.

T: Aș putea face câțiva pași cu dumneavoastră, să vă ajut, încotro mergem?
F: Locuiesc la câteva străzi de aici, dar chiar nu e nevoie. Cred că mă descurc și singură. M-am oprit un pic să-mi trag sufletul.

Femeia bătrână și tânărul merg pas la pas, alături, în tăcere, aproape să se atingă. Femeia e foarte mică, împuținată de prea multe zile, iar el e foarte înalt și alungit de suplețea elegantă a tinereții. Pasul rigid și șontâcăit alături de fuleul elastic, de felină, încremenit din loc în loc, pentru a se ajusta la ritmul femeii, formează un ansamblu hilar. Străzile se înșiruie firesc în calea lor, nu există niciun impas impus de schimbările de direcție, ca și cum el ar mai fi parcurs drumul ăsta către locuința ei, ca o destinație déjà vu.

F: Ne cunoaștem? întoarce bătrâna capul instinctiv către el.
T: Nu ne cunoaștem, dar posibil că suntem cunoștințe vechi.
F: Foarte vechi, vrei să spui.
T: Da. Exact. Foarte vechi.
F: Chipul tău mi-e familiar, dar nu în sensul în care crezi tu... semeni cu un nepot al meu de frate.
T: Ce cred eu nu are nicio legătură cu asemănarea fizică.
F: Nu l-am mai văzut de când avea 14 ani și e curios să te întâlnesc tocmai acum, după ce am aflat că nepotul meu e mort.
T: Îmi pare rău. De ce a murit? Când?
F: Acum vreo două - trei săptămâni, nu știu precis. A murit pe front.
T: Înțeleg. Aha! Ucraina sau Israel?
F: Păi ce mai contează frontul? Într-un fel, pe amândouă. Israel. Dar e ucrainian, ca și mine. Pesemne, oriunde ar fi fost, tot pe un front de luptă o sfârșea. Ăsta a fost destinul lui.
T: Și dumneavoastră? Trăiți aici?
F: M-am măritat cu un român din Chișinău care s-a mutat la București. Locuiesc aici de 40 de ani. Fratele meu a plecat când era foarte tânăr în Israel. Mai am o soră în Ucraina. Ambii nepoți ai mei sunt morți pentru patrie. Cel din Ucraina s-a prăpădit anul trecut. Au fost amândoi recrutați. Halal patrie! Patrii de împrumut, în toate direcțiile.
T: Nu aveți copii, nu-i așa?
F: Nu. N-am avut copii. Și nici nu am dorit să am.
T: Nici eu nu-mi doresc. Cred că unii oameni nu sunt croiți să aibă copii. Dacă încetăm să mai aducem copii pe lume, lumea se va stinge încet și pașnic în mod natural, fără războaie traumatizante și cataclisme devastatoare.
F: Interesant. Nu m-am gândit la varianta asta. Dar oricum ar fi ceva împotriva instinctelor de conservare ale speciei, sau mai exact a etniilor ce vor să prevaleze, a tradițiilor ce nu vor să se piardă, a religiilor ce se încăpățânează să domine.
T: Eu sunt ateu convins și nu atârn de nicio tradiție sau nu mă interesează să trăiesc tradițional, obiceiurile locale mă deprimă și enervează.
F: Fiecare trăiește în tradiția lui, pe care a deprins-o în copilărie. Nu poți trăi în afara tradiției. E doar o impresie falsă sau un mod teribilist de a-ți nega condiția. Tot un soi de ateism e și când respingi tradiția, la fel cum trăiești cu Dumnezeul tău ascuns și nedeclarat.
T: Așa o fi, cum spuneți. Dar pe mine mă întristează de exemplu gălăgia și agitația parastaselor. Fără să fi avut vreo relație nemaipomenită cu mortul, mă simțeam de fiecare dată mai aproape de el decât întreaga gloată cheflie sau chiar decât familia care face bancuri, se îmbată și benchetuiește pe socoteala mortului.
F: E un mod de a-i ajuta pe cei mai apropiați să transcendă durerea sau ca să înveselească mortul ce încă mai bântuie. Dacă-i vede prea supărați pe cei lăsați în urmă, să nu-i treacă prin minte să se întoarcă.
T: Ha, ha! Asta trebuie să fie! Am uitat că românului îi e frică de mort. De strigoi, mai cu seamă!
F: Dar la singurătatea celor mai apropiați de după parastas, te-ai gândit vreodată?
T: Tocmai. În loc să se reculeagă stau și petrec și mai zgâlțâie din când în când colivele, să nu uite de ce sunt acolo.
F: Și eu am deprins greu aceste obiceiuri, când au murit socrii mei. Tradiția mea e alta, lumea vine în vizită în casa mortului - un fel de priveghi al creștinilor, până e dus mortul la groapă. Dar după ce mortul a coborât sub pământ, nu mai urmează nimic. Poate pentru că la noi, nu există o viață de apoi, nici în rai, nici în iad, nici în câmpiile elizee...
Dar când a plecat soțul meu, am simțit altfel. Atunci am înțeles rostul acestor parastase, poate pentru că el era lângă mine mai aproape decât era în viață. Pentru că era deja în mine, începusem puțin să simt ca el.
T: O formă de terapie? Nu m-am gândit la asta. Un răgaz, să te obișnuiești cu ideea, fiind distras de cele lumești. Un mod de-a sta din nou cu mortul la masă, într-un alt fel, repetabil doar la soroace...
F: Foarte corect. Ai prins ideea. Când mor cei foarte apropiați, îi integrăm imediat. În felul de a gândi, în comportament, în felul în care râdem, plângem, glumim. Îi descoperim rând pe rând în noi. Asta se întâmplă cu părinții, cu consortul, dar mai greu cu copiii. Sau aproape imposibil cu ei.
T: De ce e altfel când ne mor copiii? Pentru că e greu să acceptăm moartea lor?
F: Pe de-o parte, da. Pentru că suntem niște ființe de timp, judecățile noastre sunt temporale, deși moartea n-are a face cu timpul. E singura parte eternă din noi.
Pe de altă parte, copiii sunt acea emanație, parte rebelă sau antagonică a noastră cu care nu suntem încă împăcați, așa cum ne-am conciliat treptat cu părinții, pe măsură ce ne maturizam și încercăm să-i iubim așa cum sunt, să ne identificăm în timp cu ei. Copiii devin un ideal, spre care aspirăm, de care suntem departe și noi și ei.
T: Trăiți singură, nu-i așa?
F: Sunt singură, soțul meu a decedat de mult. Nepoții mei frumoși pe care-i știam mai mult din fotografii - că n-aveau răbdare niciodată să se arate pe Skype - au plecat și ei pe tărâmuri mai vesele.

Se oprește în fața unei case vechi cu două etaje, acoperită cu iederă. Îi întinde mâna. Se uită lung la fața lui ce parcă nu-i mai seamănă cu cea a nepotului, acum că soarele a căzut după blocurile din apropiere.

F: Am ajuns.

Tânărul se îndoaie iar în două și depune cu greutate pachetul la picioarele bătrânei. Pare impresionat de arhitectura casei învelită în ghirlande paralele de iederă.

T: Frumoasă casă!
F: Nu mi-ai destăinuit despre tine nimic? Câți ani ai?
T: Azi e ziua mea. Am împlinit 33 de ani. Poate tocmai vârsta nepotului dumneavoastră.
F: Ce potriveală! Da, n-a mai apucat 34, cu blestematul ăsta de război care n-are nicio noimă. A murit la vârsta lui Christos, nu degeaba mama lui era creștină.
T: Ah, da. Nu m-am gândit. Sunt la vârsta la care creativitatea ar trebui să-și atingă apogeul. Iar eu încă n-am creat nimic deosebit.
F: Cu ce te ocupi, scrii?
T: Mda, deocamdată cochetez cu scrisul. Dar nimic serios încă. Exerciții de imaginație, până una alta.
F: Și nepotul meu din Israel avea morbul scrisului. Familia era îngrijorată că ei erau bătrâni și el încă nu era pe picioarele lui. N-avea o slujbă stabilă, o meserie. Războiul le-a rezolvat temerea. Slujba de soldat e perfect stabilă, mori odată cu ea.
Dacă nu te grăbești, te invit la o cafea, să te răsplătesc cumva, pentru amabilitate, că m-ai ajutat cu pachetul.
T: N-aș vrea să fiu indiscret, ce aveți în pachetul ăsta așa de mare? Și arată ciudat, scris de mână ca pe vremea bunicilor, cu stânga - sus adresa expeditorului, pe centru, adresa de destinație. Din copilărie, n-am mai văzut așa un pachet.
F: Așa e! Păi vine din altă lume! Dintr-o lume moartă, vine. E un adevărat Hades, acolo. Nu degeaba Marea Moartă e cel mai de jos punct al globului.
T: Puțină lume mai pune pachete la poștă în zilele noastre. Cadourile se comandă online. La fel ca scrisorile care s-au mutat pe email. Nu se mai trimit decât scrisori oficiale sau cu invitații de nuntă.
F: Probabil, conține cărți, fotografii și scrisori - amintiri de familie.
T: Desigur, cărți. De aia e atât de greu! N-am să stau, dar am să vă duc pachetul până sus.
F: De unde știi că locuiesc la etaj?

Tânărul se uită pansiv în jos, nici el nu știe de unde știa, dar știa. Privește în sus la fereastra aproape în întregime obturată de iederă, cu un cerc gol la mijloc ca un hublou de navă. Femeia asta stranie, atât de mică și uscățivă părea că a descins în fața lui, cu pachetul ei uriaș, din alte lumi. Cum s-a oprit el din mers și i-a oferit ajutorul? Nu era deloc o persoană empatică, adesea i se reproșa asta. În plus, era complet absent la spectacolul străzii sau la ce se întâmpla în jurul lui. Indiferent, nepăsător, apatic, nu observa detaliile, chipurile oamenilor pe lângă care trecea. I se întâmpla să întâlnească cunoscuți, fără să le dea binețe, nu pentru că ar fi fost nepoliticos, ci pentru că pur și simplu nu-i vedea. Îi privea în ochi fără să-i vadă. Fără îndoială, a existat o atracție către femeia asta bătrână. Chipul ei luminos nu îi era familiar, dar poate a fost o recunoaștere dincolo de conștiința sa vizuală. Era ceva în aura ei care i-a focalizat atenția, un fel de magnetism. O întâlnire între suflete, și-a spus el mai târziu; după cum glosau prietenii lui ezoterici, pe care-i cultiva din motive strict profesionale, o întâlnire în astral. Ne negăm sufletele sau mai exact le ignorăm, până când într-o zi, așa dintr-o dată, le remarcăm prezența, uneori ca pe ceva exterior, alteori simțim că ne locuiesc. O astfel de întâlnire funcționează ca un coșmar. Te trezește într-o altă realitate sau dimensiune. Alta decât realitatea internetului, a știrilor abominabile, ce ar fi trebuit să te îngrozească, de zi cu zi. Dar știrile alea îi erau la fel de indiferente precum oamenii care treceau pe lângă el pe stradă sau vecinii de-o viață cu fețe necunoscute.

Privirile lor se întâlnesc amuzate în hubloul de iederă.

F: Fereastra asta lasă să intre tot mai puțină lumină. Cu ceva vreme în urmă, am chemat niște oameni să taie iedera. M-au tot amânat sub un pretext sau altul, probabil era o operație nerentabilă pentru ei și așteptau o comandă mai grasă în împrejurimi, să nu facă drumul degeaba. În ziua în care m-au anunțat că vin, am anulat comanda. Mă obișnuisem cu iedera care începuse să crească ca nebuna, așa dintr-odată, ca și cum avea ceva să-mi transmită.
M-am prins în ritmurile iederii și m-am deprins și cu întunericul din casă, în felul ăsta înțelegeam mai bine lumina de-afară în raport cu ce era în sufletul meu.
T: Nu vă e urât, să trăiți singură, în întunecimea unei case goale?
F: Trăiesc singură de 20 de ani, dar nu mă simt niciodată singură. Trăiesc cu morții mei în suflet și cu lumea asta excesiv de zgomotoasă ce îmi pare la fel de moartă. O lume care agonizează în fel și chip. Tinerii ca tine nu realizează încă, pentru că ei găsesc plăcere în orice. Dar ăsta e mersul lucrurilor. Toți bunicii mei au murit în holocaust. Eu n-am cunoscut războiul și prigoana, dar am trăit-o timp de doi ani, o port în mine. Exterior, ca acum. Din două direcții îndepărtate, o trăiesc acum, așa cum am trăit-o în pântecele mamei și încă doi ani, după ce-am ieșit la lumină. Lumina era întuneric, pentru că stăteam ascunși într-o pivniță, prin bunăvoința unor adevărați creștini. Și iedera creștea în sufletul nostru odată cu spaima și lumina speranței era tot mai adumbrită. Peste mulți ani, s-au născut și frații mei într-o casă cu ferestre mari. Totul părea să se întoarcă la viață, dar toți trei am hotărât că nu e o lume în care să vrei să aduci pe lume copii. Într-un târziu, ei și-au schimbat părerea. Ucraina urma să devină țară independentă, Israelul era prosper. România - țara mea de adopție - ieșise zgomotos și derizoriu din comunism, dar eu eram oricum cu mult prea bătrână ca să mă mai gândesc la copii. Însă, am putut călători, să-mi văd nepoții. Când cercul de iederă îmi va strangula complet fereastra, am să fac ultima călătorie, să-i văd din nou. Aproape sigur, o să fiu prima dintre frații mei să-i întâlnesc - mătușa vorbăreață de pe Skype.
T: Și frații? Sunteți apropiați? În legătură?
F: Ei sunt mult mai tineri ca mine. Sunt și foarte diferiți, sunt amândoi foarte înalți ca părinții noștri. Am avut grijă de ei, când mama a început să meargă la fabrică, când nu eram mult mai înaltă ca ei.
T: Ați suferit că n-ați fost o femeie înaltă, ca frații dumneavoastră?
F: Înaltă? Eu am fost toată viața o stârpitură. Când m-am născut, eram foarte mică, mama credea că n-o să trăiesc. Am fost concepută și născută în acea pivniță prin care trecea o vagă rază de lumină printr-o fisură generoasă, câteva ore pe zi. Eu chiar am amintirea acelei lumini, pesemne transferată din memoria mamei. Tot ea povestea că într-o primăvară fisura a fost năpădită de iederă și au urmat luni de beznă totală, până s-a sfârșit războiul. Nu putea crește nimic în acea întunecime. Dintr-o inerție neînțeleasă, eu am refuzat să cresc și după ce ne-a fost restituit soarele.
Nu cred că am suferit. Poate când eram foarte tânără, deși nu cred că mi-a păsat nici atunci prea mult. Oricum, nu am semănat deloc cu frații mei, nici fizic, nici la caracter. Nici cu părinții. Eu am fost copilul războiului care cred că a afectat decisiv uterul mamei, până într-atât că nu i-a mai aparținut. Dar acum, și frații mei au devenit retroactiv copiii războiului prin fii lor. Da, ne-am iubit și înțeles bine întotdeauna. Trebuia să ne iubim, căci eram foarte izolați, iar din familia noastră n-a mai scăpat nimeni holocaustului. Sau n-am aflat niciodată.

Tânărul a lăsat pachetul jos și a continuat să privească la fereastra hublou de la etajul doi al imobilului, de parcă ar fi încercat să calculeze în ani sau poate chiar în luni, cât i-ar mai trebui iederii să întunece pe vecie fereastra.

F: E de la fratele meu din Israel. Cred că s-a hotărât să alunge orice amintire. Și-apoi să plece din casă, poate și din Israel. E mult mai tânăr ca mine și încă în putere. Poate soluția de-a se concilia cu viața pentru el e să devină altcineva. Singurul mod de-a trăi cu singurătatea e să te golești de amintiri. Ca și sora mea, a avut copil la bătrânețe, s-a hotărât târziu, de teama de-a rămâne singur. Și-acum, iată-l complet singur. Cumnata mea a fost împușcată pe 7 octombrie, era în vizită la niște prieteni, când casa lor a fost complet devastată. Fratele meu nu se simțea prea bine, după o partidă lungă de covid, și s-a hotărât în ultimul moment să n-o însoțească. Apoi, a urmat și fiul lor...
Cu sora mea a fost un accident, după o vârstă nu s-a mai ferit deloc și a rămas însărcinată. S-a hotărât să lase copilul, mai cu seamă că nu rămăsese niciodată până atunci.
Nepoții mei au fost fiii întârziați ai războiului. Dacă se nășteau la timp, poate ar fi scăpat de urgia frontului.
T: Și-acum o să vă încărcați și cu amintirile fratelui, o povară în plus de suferință. De ce nu le-a ars? De ce vi le-a trimis dumneavoastră?
F: S-a gândit că poate cândva se va întoarce la ele, dacă-și va depăși trauma și va intra într-o relație firească cu morții.
T: Firească? Ce poate fi firesc, legat de moarte?
F: Păi nu sunt morții în ordinea firii, la fel ca și viii? Distanța dintre ei nu poate fi prea mare, percepția noastră e greșită, pentru cei mai mulți. Trebuie să te acomodezi cu morții, la fel cum procedezi cu rudele mai îndepărtate sau cu vechii prieteni... te vezi mai rar, dar îi vizitezi sau ești vizitat de ei. Și bucuria revederii, la zile speciale, în vise, reverii, e cu atât mai mare, cu cât vine mai neașteptat sau mai rar.
T: Și atunci de ce lăsați iedera asta să vă năpădească, de ce nu permiteți soarelui să vă intre în casă?
F: Vine o vreme când vrei să te vezi mai mult cu morții decât cu vii, dar și vremea asta trece și vine. Nu știu să-ți răspund, așa am simțit atunci pe moment.

Tânărul a apucat din nou pachetul și l-a strâns la piept ca pe un cadou. Dintr-odată a simțit că ar dori să mai stea de vorbă cu această femeie necăjită, să afle cât mai mult despre viața ei. Și nu doar așa din pură curiozitate... Fără îndoială, s-a gândit imediat la scris, că ar putea constitui un material de excepție. Deși el scria doar ficțiune. Scrisul lui nu voia să aibă nimic în comun cu persoana sa introvertită. N-avea nimic de oferit lumii din interioritatea lui egoistă și egocentristă. Și, pentru a evita orice conexiune între instrumentul scrisului și producția lui literară, în ultima vreme, toate povestirile lui erau science fiction, priveau exclusiv într-un viitor îndepărtat. Poate era un mod de-a fugi de un prezent pe care-l ignora și în care refuza să se angajeze empatic.
Era altceva care i-a motivat gestul, de ziua lui, ca un dar neprețuit, cu pulsiunea unei amintiri netrăite și în același timp neuitate, dar care nu putea deloc depăși pragul obtuz al conștiinței. Și toate astea i se învârteau în cap, în timp ce urca scările înalte ale imobilului ce nu se mai terminau. Un urcuș lung cât iedera de pe casă, ce se proptea în cer.

T: Știți ce?. Am să urc pentru o cafea. Și mă gândeam, dacă v-ați răzgândit, că pot să vă tai eu iedera de la geam, dacă aveți o scăriță și o foarfecă mai serioasă...