Citesc și scriu

Am cinci ani.
Bunicii m-au învățat să citesc înainte să merg la școală. Am început citind literele scrise de bunicul în praful din curte. Apoi am buchisit pe niște cărți cu poze, cred că abecedare erau.
Ușor, ușor, pe silabe, din cărți cu multe poze și puține cuvinte, am început să prind aripi, să citesc și să tot citesc.

Am șapte ani.
Mă plictisesc la școală. De-abia aștept să vin acasă și să mă arunc în patul cu saltea tare din "camera bună".
Scotocesc prin cutia de televizor ticsită de cărți. Găsesc povești cu Greuceanu, Dur-Pandur și Aliodor, povești nemuritoare din țări de care nu am auzit încă.
Închid ochii și mă opresc un pic. Privesc pereții mei scorojiți cu iz de mucegai și încerc să mă duc cu gândul în palatele prinților și împăraților. Pare mai bine acolo, mai cald și mai strălucitor decât lumina chioară a becului meu de 40 de wați.

Am zece ani.
Citesc Jules Verne, Cireșarii, Cei trei mușchetari, Cavalerii lui Ioan Dan. Mmm, minunate aventuri!

Am doișpe ani.
Citesc Winnetou. Mă lovește în moalele capului mai ceva ca pumnul lui Old Shatterhand. Winnetou e eroul meu. Luptă pentru dreptate, libertate și nu crâcnește când dă de greu. Când cad cu bicicleta și-mi julesc coatele și genunchii în pietriș, când mă faultează ăia la fotbal și fac cunoștință cu bitumul negru și tare, strâng din dinți.
Mă gândesc la indianul apaș căruia nu i se clintește niciun mușchi pe față când e torturat de comanși. Îmi șterg mucii și durerea de pe față cu dosul palmei și plec să plâng de durere departe de ochii prietenilor.

Am nouășpe ani.
S-a cam terminat cu cititul de romane. Dau la o facultate tehnică, să mă fac inginer, așa e la modă acum. Nu-mi place ce învăț, când am timp tot către Rodica Ojog Brașoveanu si Vintilă Corbul mă duc.
Mă opresc din când în când și îmi derulez în minte firul acțiunii. Încerc să ghicesc ce se va întâmpla mai departe. Uneori reușesc și-atunci mă bucur, n-am citit degeaba sute de romane. Am impresia că pot și eu să scriu așa, și umplu câteva caiete cu povestiri în care criminalul nici nu apare în poveste. Așa sunt sigur că nimeni nu-și va da seama cine este. Caietele rămân uitate sub teancurile de cărți de rezistență și studiul materialelor.

Am treizeci de ani.
Încă citesc câteva minute, înainte sa cad rupt de oboseala. Sunt inginer, am responsabilități, un cap de familie trebuie să muncească din greu. Mai visez la păduri și palate și mistere, dar rămân doar vise.

Am mulți ani.
Privesc în jur la mizerii și nedreptăți și injustiție. Mi-aș dori să fiu Winnetou, să pot schimba ceva, măcar o parte din lumea asta.
Gândesc matur și asumat.
Scriu despre lumi în care oamenii nu sunt încovoiați de griji și nevoi, în care se râde, se cântă și se dansează, în care nu se vede durere în ochii celor din jur. Vreau să cred că scrisul mă face mai bun și îi face și pe ceilalți oameni așa.
Scriu și citesc ca să mă simt liber, ca Winnetou și calul lui în preerie.