Ukulele

Când ne-am întors de la masă, l-am găsit pe băiat instalat cam la un metru jumate de cearșafurile și prosoapele noastre. Le lăsasem pe plajă, în față la Stuf, într-un loc bun - ziceam noi -, cam la mijloc între mare și boxele care revărsau o muzică cât se poate de plăcută.

Era o zi însorită de septembrie, ultima zi oficială de vacanță... gata, de luni începea școala! Plaja de la Stuf nu era nici plină, nici goală, de aia ne-am mirat că băiatul era așezat atât de aproape de noi, cu spatele totuși, poate nu se gândise că apare cineva chiar în coasta lui.

Câteva minute mai târziu l-am auzit cântând la chitară. Ne-am mirat puțin, pentru că din spate, unde eram noi, nu se vedea nici o chitară, dar am văzut mai târziu că avea o chitară mică, părea de jucărie cumva și suna diferit. Ukulele! am zis. Băiatul ăsta cântă la ukulele!

Cu o seară înainte întâlnisem cel puțin zece cântăreți ambulanți prin Vamă, înșirați pe strada principală și pe faleză, cântând lucruri cât se poate de diferite. Ia să vedem ce repertoriu va ataca el? Am recunoscut foarte repede piesele de rezistență ale lui Elvis, piese romantice: Love me tender, Can't help falling in love, de astea.

Problema era că noi ne așezasem acolo ca să auzim în surdină muzica de la Stuf, principalul motiv pentru care veniseră probabil majoritatea celor din jur. Acum se crease un efect de suprapunere între Stuf și băiatul la ukulele, efect deranjant, care ne făcea pe toți să mustăcim iritați.

Mai era și combinația între sunetul copilăresc al chitarei în miniatură și vocea băiatului: nesigură, oarecum plângăcioasă și subțire, foarte departe de timbrul și aplombul lui Elvis.

Eram vreo câteva cearșafuri care ciulisem urechile în jurul lui, pentru că na, ne despărțea o distanță mică și la urma urmei: de ce se așezase acolo? Putea alege un loc mult mai gol dacă voia să cânte numai pentru el!

Băiatul continua să cânte, dar parcă vocea lui era tot mai nesigură pe măsură ce capetele de pe cearșafuri îl fixau curioase sau iritate din jur. Cine erau vecinii care îl fixau?

Trei doamne de 50-60 de ani care serbau ziua uneia din ele și chicoteau bine dispuse; un cuplu trecut de prima tinerețe cu o fetiță foarte mică de vreo 6 luni, pe care, când nu o alăpta mama, o ținea în brațe tatăl, privind-o cu mândrie (capul mic și zâmbăreț al copilului contrasta atunci puternic cu un diavol cu coarne uriașe tatuat pe umărul tatălui); un cuplu gen sugar daddy, sugar baby, în care fata avea un nas gros și mare dar și 25 de ani mai puțin decât el, - un el care părea că își vopsește părul și îi povestea lucruri legate de afaceri, în timp ce ea se prefăcea interesată -; un cuplu în vârstă în care domnul tocmai sosise plictisit cărând o sacoșă uriașă dintr-un fel de poleială aurie; patru fete foarte băiețoase cu bustiere negre și șorturi lungi până la genunchi și diforme, care fumau țigară de la țigară și o doamnă foarte bronzată cu multe codițe și brățări care tot oscila între telefon și o sticlă de Staropramen la un litru.

Toți aveau parcă rostul și coerența lor pe această plajă de septembrie, o naturalețe relaxată, mai puțin băiatul cu romantismul și chitara mică. Cred că a simțit și el asta, pentru că s-a oprit și a pus delicat chitara alături de el pe prosopul colorat pe care stătea turcește. Doamna cu berea la un litru a profitat de pauză și l-a rugat să îi facă o poză. Atunci s-a ridicat și l-am văzut mai bine și din față. Purta un tricou alb, mulat, niște pantaloni de blugi tăiați în dreptul genunchilor. Avea trăsături angelice, era blond cu ochi albaștri și zâmbea minunat.

După ce i-a făcut doamnei mai multe poze, s-a reașezat, a scos o carte veche de undeva și a început să citească. Micul spectacol se încheiase. Cartea era atât de veche că vântul puternic i-a desprins coperta și câteva pagini și băiatul a trebuit să se ridice și să alerge puțin după ele. Ce imagine de film s-a creat! Băiatul blond alergând după paginile cărții. Oare o fi tot un roman de dragoste? Acum, că muzica încetase, băiatul părea mult mai simpatic și ușor de acceptat. Totuși ceva părea că nu se leagă în continuare în toată situația asta. Ce o fi cu băiatul aici? Nu arăta deloc ca vamaioții cântăreți. Era curat, delicat, îngrijit. De ce a venit în Vamă să cânte pe plajă? O fi îndrăgostit? Părăsit? Foarte naiv? Vrea să se facă artist? Poate se crede deja artist?

Între timp băiatul s-a ridicat de pe nisip și s-a îndepărtat cu pași mari și parcă triști. Chiar era un băiat frumos! Of, of...

Doua ore mai târziu ne-am ridicat și noi. Se făcea frig, soarele intra tot mai des în nori și vântul parcă se întețise. Nu ne grăbeam să ne întoarcem la București, așa că am mai întârziat să căscăm gura un pic la toate tonetele de mâncare, bijuterii și alte nimicuri de pe strada principală. Toate acele coliere, brățări, magneți, gentuțe, papuci, ochelari, gogoși, clătite, șuberekuri și mai știu eu ce. Doua fete râdeau în fața unei firme pe care scria mare "La Sculărie". Uite dragă ce vând ăștia, tu vezi? Vând scule! Ce scule fată? Ce fel de scule? Scule măi, scule! Aaaa!! Cu de toate, uite. Cu ciocolată, cu frișcă, se poate și cu dedicație. Hai că e tare asta. Ha ha ha!

Din spatele tejghelei, le zâmbea angelic băiatul de pe plajă, așteptând ca fetele să se hotărască ce fel de scule vor să comande. Chitara mică stătea probabil ascunsă undeva în spate, în chioșcul mic și întunecat, că nu am mai văzut-o.