Zgândărit de curiozitate, deschid ușa înaltă și grea. Îmi place teama asta difuză ce mi se ridică parcă din tălpi amorțindu-mi tot corpul. Pe măsură ce înaintez, mă desprind din învelișul cald al zilei și mă afund în păienjenișul de întuneric al încăperii din bârne groase de lemn afumat. Eliberez ușa, și aceasta se închide în spatele meu fără zgomot. Brusc, bezna mă îmbrățișează din toate părțile. Spaima mă sufocă. Miriade de săgeți de lumină îmi străpung retinele, înfigându-se undeva îndărăt, în creierul de smoală al fricii. Panica-mi înțepenește gândurile și câteva momente mă învârt de jur împrejur căutând ieșirea. Nu o găsesc. Nu mai este. Doar tăișuri de lumină împungându-mă din toate părțile. Arsura rece a luminii. Mă opresc și-mi acopăr ochii cu palmele. Mâinile făcute căuș mă separă de întuneric. Presate pe pleoape, palmele mă delimitează de spațiul încăperii. Mă apără. Nu pot vedea nimic din încăperea în care mă găsesc, îmi pot totuși închipui. Eu, spațiul din jur. Eu, spațiul. Mă imaginez privindu-mă de undeva de sus în acel loc și-mi imaginez apoi acel loc din jurul meu. Asta mă liniștește. Deschid ochii, îi închid, îi deschid iar. Spațiul apare, dispare, însă geometria și formele obiectelor dinăuntrul lui îmi rămân desenate în minte. Volume, proximități, adâncimi, umbre, paralele, unghiuri, tangente, intersecții, continuități, rupturi. Descompus și articulat, spațiul impregnat în memorie. Ca o amprentă. Inspir adânc, ușor, pentru a nu strica structura aceea plăpândă ce mi se-nfiripă în minte. Inhalat, aerul din încăpere îmi umple plămânii. Mușchii antrenând pârghiile coastelor, aerul aspirat în plămâni, oxigenul transportat prin sânge și absorbit de celule, aerul din jurul meu devenind parte din mine. Modificat, aerul exalat eliberat în încăpere. Exercițiul acesta pneumatic îmi dă senzația de control. Plămânii mei mă conectează la spațiul din jur. Și încet, încet, frica mi se risipește. Doar sudoarea rece și palmele umede rămân în urma ei. Îmi simt umezeala din palme. Acum știu. Frica e a mea. Vine din mintea mea, nu din vreun ungher al acelei geometrii întunecate. Doar a mea, așa cum a mea este curiozitatea ce mă mânase în acel șopron în care bunicul mă prevenise să nu intru pentru a nu mă răni cu mașinăriile și uneltele ce umplu spațiul acela ca un muzeu abandonat, ai mei sunt ochii răniți de săgețile de lumină ce se strecoară prin acoperiș străpungând întunericul, ai mei sunt plămânii ce sorb acum avid aerul rece umed și vechi, ai mei bulgărașii de argilă roșcată pe care îi țin în buzunare și din care seara modelez figurine de animale și eroi din basme. Frica e a mea, deci pot face cu ea ce voiesc. O pot asmuți, așa cum își amintea bunicul că își întărâta câinele ciobănesc în nopțile de iarnă la stână, când lupii dădeau târcoale țarcului de oi. O pot contempla, lăsându-mă sedus de încântarea aceea paralizantă a poveștilor de groază. Mă pot amuza cu ea, plămădind-o în fel și chip, dându-i orice formă aș dori. Sau, pur și simplu, o pot zvârli departe, o pot face uitată pe undeva... Frica e a mea. Descopăr asta firesc și sigur, definitiv, ca și cum aș citi într-o carte. Și gândul acesta mă face să zâmbesc.